De ce plângi, femeie cu părul despletit
Și-ți prăvalești ființa
Pe drumul atât de îngust?
-Plâng eu? Credeam că zâmbesc,
Căci cântec îmi este înăuntrul meu.
Nu mi-ați văzut cumva
Când m-am născut, olog şi lepădat,
Străin de sân și brațe iubitoare,
Cu mintea mea, de plâns încăpătoare,
Am strâns genunchii şi Te-am întrebat:
Sunt doar acestea, sunt mai multe oare?
Cu mersu-ncet
Veniți să ne-ntâlnim. E sărbătoare!
Lăsați deoparte vestea de război;
Să ne-adunăm în corturi de-apărare,
Să ne luăm sabatele 'napoi.
Egipt, Moab – să vină fiecare,
Aduceți ramuri ca să-mpodobim
Cu
Am rămas pierdut pe gânduri,
Nu că iarna ar fi grea,
Dar mă ninge cu amarul
Celor repetate rânduri
Când poverii i-am smuls harul
Și m-am poticnit în ea.
Stau în frig, la ușa strâmtă,
Nu că
Abia-ncolțit, m-am prins de mâna Ta
Și-am părăsit întâiul adăpost;
Aveam de dus o sarcină și-un rost,
Și-un strop dumnezeiesc 'naintea mea.
Mi-ai dat o scară și mi-ai pus un cost,
Apoi ai
Motto:
„Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele
şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit,
care şi-a zidit casa pe nisip.” Matei 7:26
Nu mi-a fost casa pe stâncă,
S-o salvez, nu
Altă dată, poate mâine,
Când își strânge pomul floarea,
Când se-nchide largul zării și își leapădă splendoarea,
Când e boală şi nu-i pâine,
Iar tu n-ai nici o ieșire pentru starea
De ce-aș mai sta să mă topesc în soare
Și să m-adun din pulberea din drum,
Când Tu îmi ești Speranță și Salvare,
Să lâncezesc de dor aici și-acum?
Când frunze cad și ploaia-i tot mai rece,
De ce-aș
Motto:
„El mi-a zis: "Fiul omului,
hrănește-ți trupul și umple-ți măruntaiele
cu sulul acesta pe care ți-l dau!" -
L-am mâncat, și în gura mea a fost dulce ca mierea.”
În nopții pustii, cu frunze tot mai reci,
Îngândurat ca lemnul crucii Tale,
Eu sunt copacul ce-a plecat în vale
Și-acum Te rog de tot să nu mă-neci.
Ca un catâr nebun, fără zăbale,
Am strâns
Dorința mea e un sărut pe frunte
Din bicele lovind pe pielea Ta
Și-nfiorat de ce s-ar mai putea,
Să Îți prefac sărutul în grăunte.
Dorința mea e cântecul ce plânge
Pe lemnul de pedeapsă
Din cărucioru-n care zac
Și voi mai zace ani de zile,
Eu te privesc atent și... tac-
Tu mă privești și fugi, copile!
Nu, să nu plângi, că pot și eu
Să cânt sub soarele de mai,
Să stau în
Când mi se răsfiră snopii şi îmi tremură culesul,
S-ar putea să fie vântul, depăşindu-mă cu firea,
Ca să-nchid spre cer urechea, să-mi întorc 'napoi privirea,
Şi, cu ochii-n vale-adâncă, să mă
„Nu-i drumul meu!” aș vrea să strig acum,
Când mi-am privit mai la lumină pașii;
M-aș tângui încet, ca nevoiașii,
Dar mi-au rămas vocalele în drum.
Ca să mă duc departe de chezașii
Care-mi
Am spus: „Mesia s-a născut!
Uitați-vă spre empireu
Cum cad speranțe pe pământ,
În boabe mici de curcubeu.
’Și-apleacă fruntea Dumnezeu,
Plângând în taină Pruncul Sfânt,
De nașterea ce L-a
Plânge lutul, tremură copacii,
Iarba verde în pământ se-ndoaie,
Strugurii nu mai așteaptă ploaie
Și rămân să ne descânte vracii.
Nimeni nu-nțelege de ce doare
Rugăciunea spusă-n
Motto: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînțelegerile?
Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănirile fără pricină?
Ai cui sunt ochii roșii?” Prov. 23:29
Mi
Tată, am vândut verigheta mamei
Din cauza foamei.
Că mama, biata de ea,
Atunci când trăia,
Îmi făcea mai mereu câte o ciorbă
Și mă ținea de vorbă:
-Hai, mai ia un polonic din oală,
Să n-ai
De-aș fi trecut atuncea prin Betleem-Efrata,
Când fremătau luceferi cu scâncet de copil,
Când ațipea Maria, iar noaptea era gata
S-aducă vorbe bune, ca îngerul Gavril,
Te-aș fi luat în brațe, iar
În lumea mea, microdimensionată,
Dorm pe un pat cât îmi cuprinde ceafa
Și cât un deget mic îmi e carafa,
Cât un bob mare, porția de salată.
Mă plimb agale pe un fir de ață,
Ce duce crescător
Nu-ntreba privighetoarea
De ce cântă-așa duios,
Fiindcă va străpunge zarea
Și își va urma chemarea
Trilului melodios.
Stai și nu-ntreba izvorul
De ce-i limpede și bun;
Îți va mângâia
El vine și spune că trebuia să vină,
Altfel, propășirea nu ne va fi deplină,
Iar oamenii se bucură, toți își fac case,
Proiectează câte una și răsar câte șase.
Pe deal, Astarteele prăznuiesc
În miezul unei veri frumoase,
Ca toate verile la noi,
Un mândru codru de foioase
Stătea cu crengile vâlvoi.
Că s-au gândit acești copaci
La lucru mare, și anume,
Să aibă codrul un cârmaci,
Cum au
MV