Poezie
Verigheta mamei
3 min lectură·
Mediu
Tată, am vândut verigheta mamei
Din cauza foamei.
Că mama, biata de ea,
Atunci când trăia,
Îmi făcea mai mereu câte o ciorbă
Și mă ținea de vorbă:
-Hai, mai ia un polonic din oală,
Să n-ai burta goală!
Și burta, draga de ea,
Un ceas jumate nu mai cârâia.
Într-o zi mi-a spus: Băiete,
Morții n-ar trebui să poarte verighete.
Când o fi să mor,
Să-mi scoți verigheta ușor,
Că mi-i pielea uscată
Și sângerează îndată.
-Lasă, mamă, că ai să trăiești,
Cât zâna din povești!
Glumeam,
Apoi o ștergeam.
Într-o zi am vrut să-i cer un leu,
Dar am auzit-o de-afară strigând: Văleu!
Ca un nătâng
M-am rezemat de poartă și am început să plâng.
Am așteptat ce am așteptat,
Dar n-a mai strigat.
Am intrat și m-am așezat în fața ei
Ca s-o bocesc, după obicei.
Strigam, să se-audă în uliță: Mamă, tare ești pământie,
Parcă erai mai frumoasă vie!
Apoi i-am scos verigheta ușor,
Degeaba l-ai bănuit pe vecinul Nicanor.
Am jurat ca voi păstra viața toată
Amintirea lăsată,
Dar foamea-i urâtă și blestemată;
Iar domnul de la amanet era un tip cam dur,
(Nici vorbă să fur.)
Și am prins să-i povestesc că trebuie să mă despart de ea,
De verigheta mamei și a mea.
-Băiete, inelul ăsta e de aur,
Așa cum era taică-miu taur
Când avea a' bătrână chef de sfadă
Și-l fugărea prin ogradă.
Hai, cară-te! Ia-ți și podoaba
Și nu-mi mai bate capul degeaba.
Vezi, tată, nu l-aș fi rugat,
Da' eram nemâncat;
Ce să mai fii bărbat!
Mi-a dat omul zece lei
Și cu zece lei ce poți să iei?
M-am dus și eu la o tonetă,
Sărac și fără verighetă,
Și-am prins să strig:
-O înghețată și un covrig!
S-a speriat fata, dar mi-a dat,
Credea că sunt nebun, nu nemâncat.
În portofel
Mai am de două țigări și-un cârnat mititel.
Nu contează, problema se pune așa:
De ce i-ai dat, mă tată, tinichea?
-Băiete, mama ta
Era cam ciudată atunci când trăia;
N-am dus-o la doctor niciodată
Că-mi spunea că va fi vindecată.
Acuma, că a plecat,
Știu eu dacă a mai apucat?
Când am luat-o să stea la mine
Avea trei găini și te avea pe tine;
Am dus-o la târg să-i iau un cadou,
Să aibă și ea ceva nou.
Și, băiete, nu e vina mea,
Cum să-i iau eu tinichea?!
Ea, ea a vrut verighetă,
Că eu mă gândisem să-i iau o poșetă.
013.786
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- mariniuc viorica
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 408
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 74
- Actualizat
Cum sa citezi
mariniuc viorica. “Verigheta mamei .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mariniuc-viorica/poezie/14109685/verigheta-mameiComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
,,-Hai, mai ia un polonic din oală,
Să n-ai burta goală!
Și burta, draga de ea,
Un ceas jumate nu mai cârâia.
Într-o zi mi-a spus: Băiete,
Morții n-ar trebui să poarte verighete.
Când o fi să mor,
Să-mi scoți verigheta ușor,
Că mi-i pielea uscată
Și sângerează îndată.
-Lasă, mamă, că ai să trăiești,
Cât zâna din povești!
Glumeam,
Apoi o ștergeam.
Într-o zi am vrut să-i cer un leu,
Dar am auzit-o de-afară strigând: Văleu!
Ca un nătâng
M-am rezemat de poartă și am început să plâng.
Am așteptat ce am așteptat,
Dar n-a mai strigat.
Am intrat și m-am așezat în fața ei
Ca s-o bocesc, după obicei.
Strigam, să se-audă în uliță: Mamă, tare ești pământie,
Parcă erai mai frumoasă vie!
Apoi i-am scos verigheta ușor "
Un episod particular dintr-o viață de om ce pune în lumină în aceeași măsură atât individul, cât și obiectul.
Rimele nu deranjează, dar în acest cadru funest mi-ar fi plăcut să se simtă mai multă amărăciune (și mă refer în special la partea dinspre finalul poemului)