Răzvan George Mirică

e un petic de pădure ferit la marginea orașului unde printre ramurile copacilor se strecoară un oftat prelung mare cât lumea prinsă cu lacăt acolo toți bărbații îmbrăcați cu pantaloni

sunt micuț-micuț mamaie mă trage pe mâini cu oțet și-mi culcă vasele de sânge cu incantații tatăl nostru care ne ești în ceruri căscat profund sfințească-se numele tău căscat

noaptea mustește peste întregul Brașov. pe Republicii trec indivizi schimonosiți de băutură asiatici cu camere foto familii întregi gălăgioase și betegi intrinseci cu nevoi minore, purtând

se scarpină deasupra urechii unde firele de păr ascund doi bulgări de mătreață deasupra gleznei simte o mâncărime înfige în piele unghiile pe care nu i le-a tăiat nimeni de câteva zile laptele

mă uit la mâini cum se schimbă în două chilii izolate dau cu capul de pereții pumnilor strânși pierzându-mi mințile și regăsindu-le sângeroase neputincioase în drumul lor Nevăzut

a fost odată /într-un apartament ca toate celelalte/ un pește de sticlă se spune că inima de sticlă îi bătea goală și uscată pe milieul de pe televizor dar ochii din tabloul de pe

se furișează-n noi un fel de primăvară murdară ghete dezlipite ciorapi uzi singurătăți linse de limba aspră a pământului coaste sălbatice aruncă prin piept ascuțimea unei mângâieri

înăuntrul unui miriapod să fiu să mă sufoc în trahei întinat de întunecimea restrânsă a corpului multele picioare să-mi traseze viața cea fără de cunoaștere cea fără de trăire cea fără de

foarte departe într-un ecou neîmblânzit în curtea unei mănăstiri pustii inima mea cară găleți pline cu apă de la o fântână seacă coace pâine fără miez își așază din nou baticul pe aortă și

X are un fular roșu înfășurat în jurul gâtului o geacă groasă, pantaloni skinny, ghete Deichmann singurele lui haine și un Camel între buze singura țigară din care va trage pentru

la margine de cuget năpârlești în pescarul ce prinde în cârlig reflexia lunii al cărei craniu pare un vis ce se visează pe sine

acele flăcări gâtuite care mențin frica / ce închide ochiul înainte să vadă / și speranța / ce îl deschide după ce a orbit / vin și se duc /odată cu omul/ ca niște tălpi iluzorii mergând pe

înainte să adorm sunt cel mai real lucru posibil cu conștiința complet jupuită plămâni fumurii și inima, într-un scaun cu rotile ascultând din celula ei cum se desfac oasele unul câte unul

sub pat o făptură plină de negi cu coarne și dinți tăioși își ține pruncul la pieptul plin de solzi încercând înainte de culcare să-i alunge teama de copilul care doarme deasupra

totul stă aproape înțepenit bezna se strânge înăuntrul ei moartea stă goală pe acoperiș, cu un sfârc în gura nopții liliecii respiră înfundat în pod o molie rătăcește în buricul unei

mi te imaginez intrând pe aceeași ușă cu ochii zdrobiți de ploaie corpul ars de soare cum îmi legi de glezne pământul să nu se clatine .../știi cât de greu e să îmblânzești un

știu că suntem în casă dar am impresia că pot să văd prin tavan o pasăre cât noi de mare ducând în spate întregul cer hai să stăm pe jos mai bine mai bea niște bere poți să bei direct din

câteodată sârma de rufe se chinuie atât de tare să țină picătura de ploaie prinsă de ea atât cât ochiul încearcă să țină lacrima să nu alunece peste obraz descumpănită

Îmi amintesc că în curtea din spate era un zarzăr uriaș pe care îl căutam la sfârșitul fiecărei zile din acea lună. Mă aruncam în vântul sfios ca într-o perdea foarte veche, prinsă de la un capăt al

pun pariu că și ție ți se întâmplă uneori atunci când e foarte multă liniște în jur să te împrăștii în mai multe locuri mă văd foarte apropiat de morți. sunt destui care au grijă de mine câte

s-a deschis lucarna cerului lumina ca o lamă îmi taie la jumătate ochii - o potecă scurtă pe care urmele lasă urme în jur - un fel de liniște castrată mă spăl pe față, pe dinți din

09 : 00 AM e încă rocoare, dar norii încep să se despartă unii de alții un tânăr aleargă în vise pe drumuri nesfârșite și se trezește epuizat scufundat într-o pată vagă pe cale să ia

în odaie, cuconița abia mai suflă în strânsoarea nopții un om oacheș se chinuie să vază prin pâcla împuțită și trece pragul temător, cu gânduri bătrâne crucile pre rând, una câte una, se