perdeaua nopții

Îmi amintesc că în curtea din spate era un zarzăr uriaș pe care îl căutam la sfârșitul fiecărei zile din acea lună. Mă aruncam în vântul sfios ca într-o perdea foarte veche, prinsă de la un capăt al umbrei la celălalt, rupându-se la prima atingere. Tricoul îndoit adăpostea copiii zarzărului nou-născuți și pe burta descoperită mi se uscau pe rând linii de transpirație. Soarele pe atunci cobora într-o groapă adâncă, pe care aveam s-o descopăr cândva și fiecare atingere a întunericului era un fel de rătăcire. Dimineața apăream cu toții într-un clocot, uitând că am fost aproape morți pentru câteva ore – strânși tare la pieptul unui vis. Și mă gândeam atunci că poate chiar și zarzărul, tăiat între timp, ne-a visat măcar o dată, în timp ce neliniștit, se întorcea și pe-o parte și pe cealaltă printre flăcările din sobă.