capul prins cu un elastic

pun pariu că și ție ți se întâmplă uneori atunci când e foarte multă liniște în jur

să te împrăștii în mai multe locuri

mă văd foarte apropiat de morți. sunt destui care au grijă de mine

câte unul în fiecare zi mă ia de picioare și-mi târăște corpul prin viață

sunt o lacrimă uriașă

îi zic bagă-mă la congelator să nu mă înghită pământul pune-mă

sub soare la uscat atunci când devin gheață și după ceva timp suflă-mă

cât poți de tare înapoi la umbră ca pe un firicel de abur abia prins de lumea asta

câteodată suflul ăsta e plăcut dar bineînțeles

e total diferit de senzația pe care ți-o dă un bebeluș care îți strânge uriașul deget în pumn

sau printr-un exercițiu de imaginație diferit de visul unei semințe de sub pământ în care

se ridică mândră peste bulgări și rămâne ținută la adăpostul unui braț de vară nesfârșită

lucrurile astea se petrec în vise și nu avem dreptul să le judecăm nici eu nici tu

de asemenea nu putem compara trecuturile și nu ne putem pune în calea timpului

bunicii mei țin toate fotografiile vechi într-o pungă mare de plastic

prinsă la capăt cu un elastic

acolo se petrece din nou tot ce s-a petrecut deja

un cadavru uriaș râcâie câteodată punga, vrând să treacă de elastic

uneori reușește și aruncă în noi cu toate golurile ținute atât de strâns până

în momentul de față într-un piept nemărginit care pare să-și găsească cumva sfârșitul

în prezența noastră, celor rămași. în punga aia văd câteodată ochii

gata să pleznească de durere și neîmplinire și totuși atât de bine antrenați să nu arate.

sub crăpăturile pozelor alb-negru plutește un punctuleț în priviri

să fie din cauza hârtiei uzate sau stă acolo

încremenită zbaterea unei speranțe nebunești și interzise?

câteodată mai scriu

luna

cea mai folosită de către poeți

istovită, cade pe fundul lacului

ținut cu grijă în mâinile-căuș

crescute anapoda din trunchiul cuvintelor.

parcă simt tensiunea dintre chibrit și catran și în același timp

de câte ori clipesc strâng între pleoape corpul deșirat al unei stafii

când îmi aprind o țigară întreaga cameră se lasă pe umerii mei

ca o tipă ce tocmai a ajuns acasă după o zi întreagă de muncă

aruncându-și haina groasă

țuguindu-și buzele pentru un fum

probabil știi cum e și cu băutura

când deschizi o sticlă de bere tocmai ca să înfigi cuțite în stomacul de piatră

format pe dinăuntrul stomacului tău

ajungi chiar și la creier vrei să-l smulgi din rădăcini și să faci curățenie după atâta timp

dar nu e chiar atât de simplu când trecutul

stă acolo ca o bătrână singură și tristă, uitată de rude

distrugând mingile copiilor ce ajung în curtea din față

câteodată nici nu aprind lumina

stau în fața unor ceruri căzătoare

în timp ce lângă mine

în sobă

arde tăcut miezul nopții