marin badea

în câmpie, caii totdeauna pășesc cu capul plecat, împleticit pășesc de parcă sunt stânjeniți de ciulini draga mea, hai să le cerem să să râdă cât să se scuture ferestrele și apele din fântânile

cum a trecut ianuarie ca un gând bun și la fel de dulce ca apa din fântânile noi și-acum înțelepții caută să-i dezlege misterul, draga mea, câtă vreme îți pot spune că sărutul are alt

o să înverzesc, draga mea, ca un gușter, începând de la picioare și gât muguri îmi vor plesni din vârful degetelor, iată-le cum orbecăie, descoperindu-te fărâmă cu fărâmă, parc-ar purta un strat

România eternă: Grătaru – Erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți! La jumătatea lui aprilie, satul începe să se desfacă verzui, ca un ochi de vrăjitoare. E un alt aer, de liniște și bucurie

în fiecare zi de luni, ellen meister, o scriitoare obscură, îmi face semne direct din chioșcul de ziare are pentru mine un roman cu happy end, știe că mă încântă scrierile siropoase și că, uneori,

e-hei, suflete, dulce ca vata pe băț îți e zâmbetul, ai putea să-ți ascunzi satisfacția trecând pe luciul oglinzii o încleștată lamă de ras, ca o reflexie a sângelui frenetic ești, ca un târg

Ziua ar putea să moară la fel cum mor opaițurile, puse pe zidurile dinspre icoane, împrăștiind în jur un fum subțire și negru, ca și când și-ar da sufletul. Așa ar putea muri ziua, pe nesimțite, ca

cum treci, draga mea, cum treci ca o după-amiază de sâmbătă, surâsul tău freamătă și lasă în urmă un praf subțire de sare, numai luciul vitrinelor pare uimit de lumina lăsată de pașii tăi

la 42 de ani, cum poți iubi altfel decât crunt și-n tăcere / ca zidurile scorojite-ți sunt ridurile din jurul ochilor, atunci când zâmbești, ai putea să privești îndelung de pe peronul liniei

nu sunt mușcate în gara de nord, nici fântâni sau pajiști, doar urme de tălpi, cât mai multe tălpi repezite, unele lângă altele, după ele ținându-se umbre pline de importanță și la fel de

n-am fost niciodată pe strada i.c. vissarion, din titu, deși numai aici zăpezile sunt mai înalte decât altele, părând că merg pe catalige, îmbrăcate toate în roșu ca măceșii, după alienare / au

de la 35 de ani, abia de la 35 de ani înmugurește femeia sprâncenele ei devin rădăcini pentru o întreagă pădure și un lac zâmbitor îi sunt ochii, un lac cu ape verzui, ca o piele de șarpe gura ei

de dragoste înverziseră ochii tăi ca o piele lepădată de gușter tânăr, în dimineață suflete, îmi spuneai, se fac așa de la soare deși, de jur-împrejur, doar zâmbetul tău ilumina toată strada

ceața cotropise orașul sau fumul țigării ridicându-se palid, de pe marginea scrumierei, ca un șarpe îndrăgostit nu cânta muzica, nu se auzea nici un secundar, și aerul era din ce în ce mai

femeia de care m-am îndrăgostit știe limba cailor sălbatici, așa că un tropot este privirea ei și o bucată de zahăr cubic ascunsă în pumni e ca o furtună de vară, verde și repezită știe că

un altul trăiește în locul meu respiră, face piața, de la 9:00 la 17:00 poate fi găsit în spatele unui ghișeu completând formulare fără absolut nici un fel de utilitate, bea bere, sparge

Pe vârfuri s-ar putea ridica salcâmii, cat sa cuprindă răsăritul cu o clipă mai devreme, când zorii, ca un câine ud, uitat într-o arie străină, se scutură de visuri și porți. E o dimineață înaltă și

de la 8 la 17, mama lui david se duce la muncă și se afundă între hârțoage și cifre pe fereastră, se vede o stivă de lemne înaltă cât un marfar și gura de canalizare prin care orașul respiră un

ne țineam de mână și singurătatea ne însoțea docilă ca un cățel de pripas mușca aerul, lătra voioasă avea nasturi în loc de ochi, cusuți cu un singur fir de ață precum linia destinului, în vreme

cândva într-un ianuarie cu ochii scoși m-am îndrăgostit de o contabilă din titu care-mi socotea nopțile și singurătatea e drept eu nu doream decât să-i mângâi zâmbetul și s-o fac să cânte din

E bine la tușa de la țară. Stă la marginea satului, pe unde șerpuiește un drum sărat și alb, ca un brutar, care duce spre grădini și, ceva mai în lateral, la cimitir, unde e îngropată bunica. Drumul

He! Ar fi fost bine, ar fi fost extraordinar de bine dacă aș fi avut un rest de țigară, cât să simt fumul de tutun inundându-mi traheea și, ulterior, plămânii. Lipsa țigării mă face nu numai

(Ar putea țipa acest oraș direct din depresii, precum salcâmii când sunt acoperiți de întunecare și teamă, când seara se coboară direct de pe funii, fluturând rece și fals, ca rufele puse la uscat,