Poezie
adagio - 10
2 min lectură·
Mediu
nu sunt mușcate în gara de nord,
nici fântâni sau pajiști,
doar urme de tălpi, cât mai multe tălpi
repezite, unele lângă altele, după ele ținându-se umbre
pline de importanță și la fel de crispate precum roșcovii,
în martie, când aerul e tot rece,
ca mâinile măcelarilor
câtă tandrețe ar putea încăpea într-o fluturare de mână
și-o îmbrățișare la fel de firească
precum împreunarea iederei cu zidurile îmbibate de ploi,
azi, suflete, ai reușit să găsești un alt drum
deși, de pe peronul liniei 9, de unde stai și privești,
gândul tău e la fel de răvășit
ca un câine anchilozat și căzut în canalizare
această oră care mă urmează credincioasă,
cu aripile desfăcute și respirând numai pe gură, ca îndrăgostiții
s-ar putea gudura, dacă n-ar exista o tăcere atât de albă
ca un perete lovit de cataractă,
ar putea fi deslușită cu vârful degetelor
doar când se prelinge pe străzi,
năluca ei desenată pe asfaltul moale
ar vrea să gesticuleze frenetic, ca alienații
doar un parfum atât de cunoscut, cald și sărat, ca sângele,
un refren uitat, dar căutat insistent prin memorie,
țiptul tău poate scoroji reflexia oglinzii,
iată, sudoarea ridicându-se în rotocoale subțiri, ca fumul de țigară
și tu, iubito, luminând o zi de sâmbătă
desculță și plină de afte,
ca o limbă inflamată
n-a fost frig în acea zi,
în spate, în parcarea gării de nord,
unde nu sunt mușcate, fântâni sau pajiști,
câteva taxiuri răzlețe dârdâiau din caroserii,
doar un șofer nervos ne-a claxonat insistent
câtă vreme aveam privirile atât de senine
că puteam schimba culoarea semaforului
doar dacă-l priveam cu coada ochiului
001876
0