Poezie
jasmine tea
3 min lectură·
Mediu
cum oamenii devin născociri
despre ceea ce nu vor fi vreodată
nici aer, nici lumină, nici cruce pe care,
la nesfârșit, să urci,
să te simți extrem de util
tuturor celorlalți
dumnezeule mare, îți spui,
lasă-i cu ape care se învăluresc tot timpul,
sufletul lor să nu se poată vedea
decât prin ochii celorlalți
și în nici un alt fel de oglindă
fără chip să fie,
fără trup,
doar spirite vii care pot mișca lucrurile,
anotimpurile, singurătatea,
lasă-i să lumineze din interior,
să se vindece astfel
interiorul lor să fie un fel de biserică
de unde toți sfinții demult au fugit,
toate rugile, toată pocăința
fiecare cu felul lui de a străluci
în imensitatea asta de negură,
în imensitatea asta de tristețe
aproape materială, pe care o vezi
nevălurită în toate apele pământului
cum și apele sunt născociri ale ochilor,
precum sunt lacrimile născociri despre tristețe,
despre frustrare și teamă
cum și aripile sunt născociri ale zborului,
cerul a avut nevoie de păsări și și-a închipuit păsările,
atât de simplu a fost,
să fie păsări, a spus, și a fost ziua a cincea și uite cum aerul a început să își dovedească
utilitatea
cum stăm amândoi,
eu - atât de rigid,
tu - atât de neverosimilă,
două născociri despre ceea ce nu vom fi vreodată,
câmpii pe care, în înserare, rătăcesc închipuirile noastre
și urlă că sfârșitul e din ce în ce mai aproape
împăcați-vă, oamenilor,
prima dată cu voi înșivă,
a doua oară cu toți ceilalți,
e o întâmplare că suntem împreună
aici și acum,
în clipa asta care se îneacă în toate oglinzile apelor care nu s-au ridat
câtă însingurare,
câtă mâhnire,
câtă sfântă și imensă resemnare,
ca și când ți-ai ști data exactă a morții,
data exactă a propriului eșec
și câtă neputință mai poți cuprinde,
câtă parte umană din tot ceea ce devine firesc dar, în cele din urmă,
atât de neomenesc,
ascunzi pe dedesubt
un fel de diavol care atât de mult a plâns
până s-a transformat în femeie
jasmine tea
între doi oameni care s-au închipuit unul pe celălalt
despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc,
nici despre cum mor visurile înainte de a prinde contur,
care sunt închipuiri ale nesăbuinței lor,
ale propriilor însingurări,
ale propriilor eșecuri
nici despre cum suntem mici suflete care cred că fericirea
e atunci când atât de aproape suntem unul de celălalt,
că îți pot vedea respirația
în vreme ce eu nu respir,
nu aerul e cel care lipsește în jur,
ci oamenii care nu vor să fie altceva,
născocind povești despre ei, despre ceilalți, despre vini mai mult sau mai puțin
închipuite
altfel nu ar mai fi ei
despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc,
nici despre cum crește îndoiala în sufletele părăsite,
nici despre cât de oameni sunt oamenii mici,
despre cât de neoameni sunt oamenii mari,
despre cum înfloresc, peste vară, a doua oară, salcâmii,
dar numai în cimitirele de unde au fugit toți morții
despre născocirile mele
despre ceea ce nu voi fi vreodată
un fel de drum
care șerpuiește
printre ciulini
și care dă
într-o râpă
089453
0
AM
