Raluca-Stefania Mihai

Ne înghesuim în cutii de carton Diminețile, cafelele, brațele. Le pitim pe toate acolo gândindu-ne Că la următoarea lună plină ne vor șterge ochelarii aburiți de tutun. “We listen only to

La ce te gândești când lași urme în zăpadă? “Ecuația cu trei necunoscute se poate rezolva prin radical de buză înmulțit cu cosinus de contagentă atriu” Tocurile bat pe inimă

Ne smulgem din oase ca-n jocurile de cărți Ne pică zece de treflă Scuipăm niște ani-lumină Lulu îți fumează carnea, Nu se sfiește să-și îngroape în sacrum Cele cinci mii de legi pentru cele

Povesteau mai devreme la radio cum își doreau să devină "întâmplări". Ștergeam sângele de pe parchet Și mă gândeam că te-ai îngrămădit în colțul camerei unde scrie în engleză, Pe lampa de la

Îmbrățisez uneori copacii. Când mă doare în stânga. Sângele îmi urlă încă un debut de vindecare. "Remediu contra banalităților" Vocile își plimbă toate lichidele în capul meu. Umblu legată la

Devine aproape bizar aerul Când te uiți la mine Printre degete. Mă privești cu aceeași mirare Cu care un copil adulmecă un sân: Firesc, instinctual și lung înainte Să-l înhațe și să sugă

Când iubești în tăcere înveți limbajul inimilor cârpite. Te cauți de resurse pentru a nu te expune. Pentru a nu te da de gol în fața celuilalt. Dragostea se întâmplă abia când nu te mai iubești

Zâmbesc tâmp de aproape treizeci de zile De când m-am trezit iarăși Cu miros de cafea rafinată în nări. Am visat timp de nouăzeci de zile că Voi revedea fiarele, șoseaua națională, Cutiile

Carnea îmi miroase a acasă doar joi. Atunci nesincronizarea îmi urlă, iar picioarele ți se opresc din fugă Ador cum îți muști buza de jos, Cum îți lași un zâmbet ștrengar în colțul gurii. Mi se

Se strâng în palmele mele bucăți de tramvaie ce întârzie și-și lasă bărbații suspendați în refugii ruginite. O curvă intelectuală își scuipă gândurile în colțul de vest al vagonului. Bărbații se

Caut lumina acolo unde becurile s-au ars într-o joi cu zăpadă multă, Tocurile roșii erau prea înalte pentru vertebrele mele strâmbe De la înclinat spre mine sau spre voi. Totuși șuruburile se

Îți mai amintești, străine, de oamenii din cuvinte? Sau de țigara pe care încă nu am lăsat-o să ne ucidă cea din urmă respirație? Îți mai aduci aminte, străine, ca săruturile amare nu mai

Am visat oamenii de lut care nu rănesc, care nu știu că există cuvinte ce zidesc sentimente în nisip uscat. Mi-am eliberat în infern făpturile fărămicioase pe care le-am crezut demoni, ș-am

Luminile grele ale orașului stins se jucau pe chipu-i obosit când își amintise de viața de dinaintea lăsării întunericului. Nu putea distinge din acel film decât o cameră în care fericirea se