Semnal: Oameni și iepuri

Am citit o parte dintre fragmentele din acest roman, pe care ni le-ați oferit, cu generozitate, pe Agonia. Vă felicit! Urez, de asemenea, drum bun cărții către oameni. Iar „iepurii” nu au altceva mai bun de făcut decât să-și ciulească urechile.

Cu toată nerăbdarea, aștept acest volum! Aveți o scriitură densă, neforțată, o poezie care întotdeauna mie, cel puțin, mi-a creat o stare de bine, în actul lecturii! Vă felicit!

felicit autorul!
e o sărbătoare, dar și o realizare, de suflet.

luminez drumul

pentru apariția acestui roman! Bun venit în biblioteca mea (îl cumpăr!)!

Felicitări și lansare pe măsura acestei cărți despre care știu câte ceva, de pe aici!

Ma bucur pentru cartea asta !!!!
Sper ca va face parte si din biblioteca mea !

(...)printre zecile și zilnicele articole și articolașe pe care le digerăm cu mai multă sau mai puțină plăcere, hrăniți fiind în mod constant de acești bucătari neobosiți, Facebook, Blogger și Wordpress, ușor saturați de literatura de București, literatura de Mitici, de self/freaking/help, literatura de cartier și de canal, literatură care te tentează s-o pui în ghilimele, s-o strângi în pumn și să o arunci la primul coș de gunoi, deși, dacă știi să vezi dincolo de cuvinte, vezi și simți ceva-ul acela care te-a făcut să click pe linkul articolului respectiv, găsești din când în când o scriere altfel.
Una pe care o citești o dată, și încă o dată, o lași să se așeze, o răsucești cumva pe firul gândului tău așa cum ai sfârâi un fus care împletește două fire de culoare complet diferite dar perfect asortate: gândurile autorului peste gândurile tale, trăirile lui și amestecate barbar cu ale tale, ciulinii lui prinși de ciulinii copilăriei tale, când verzi și ascuțiți gată să-ți sfâșie buricele fragile ale degetelor, când uscați și aproape imposibil de scos de pe suflecătura pantalonilor cărămizii și comuniști, croiți din supraelastic ieftin.

O literatură care nu poate fi scrisă altfel decât cu genunchii la gură, cu lampa de petrol pâlpâind fragil, cu auzul alienat de șuierul constant al unui vânt uscat care zgâlțâie obloanele obosite lăsate peste ochii orbi ai unei case de chirpici.
Undeva în Câmpia Română, departe de nebunia orașului care probabil ți-a strâns mai toți prietenii în clădirile de beton și carton presat, în Bărăganul pustiu și arid, aproape de o lume altfel dezlănțuită, într-un timp deliberat uitat.

Ți se face frig, un alt fel de frig, unul care nu îți îngheață oasele ci ți le dezintegrează în așchii demențiale; așchii care îți înțeapă sângele.
Te întorci pe terenul tău de joacă, la lădița ta cu nisip și pietricele și, cu degete tremurânde răscolești printre pietrele acestea strălucitoare și viu colorate, confecționate parcă din plasticul cel mai pur, până găsești o piatră minusculă, acoperită cu noroi.
O iei, o ștergi cu dosul mânecii și, când îi simți licărirea lucindu-ți retina, știi că ai găsit un diamant.(NIG/Curentul International/USA - ,,despre literatura și literaturi sau citindu-l pe Marin Badea,,)