Poezie
restul zilelor tale
2 min lectură·
Mediu
solitudinea e un fel de râu înghețat,
un fel de timp care naște frisoane și temeri,
un fel de suflet peste care s-a prăvălit nepăsarea,
nu mai poate înflori nicicum
nu te atinge,
nu te leagănă,
nu te poartă pe brațe,
nu te adoarme
nu poți acoperi zvâcnetul ei cald
cu răsuflarea ta mereu apatică, de om care a murit demult
te debarasezi de lucruri, de praf,
de asfințitul pe care-l aștepți totdeauna
cu inima ticăind pe furiș
nu frica e cea care îți dă o stare de bine,
nu lumina coborând înghețat din camera de reanimare,
etanșă, copleșitoare, gata să te întâmpine,
nu sentimentul că te-am pierdut, e inutil să cauți acum
sensuri pentru fiecare zi mereu dilatată când tu te simți atât de stingher,
te hotărăști că e suficientă lehamite în jur
ca să mai încapă toată sila aceasta
nu ai regrete, oricum e prea târziu ca să îți mai pară rău,
în viața asta nu ai luat nimic în derâdere,
ești cel care necrozează umbrele pe asfalt,
cel care are suficient aer pentru cei care nu mai pot respira
în josul plămânului stâng, chiar sub inimă, ai o pată,
un fel de hartă a morții
dă-mi mie restul zilelor tale,
dă-mi palma ta dreaptă,
acolo unde linia destinului
se întrerupe
brusc și fără o explicație plauzibilă
voi fi tot aici,
când vei vrea să-nflorești
067451
0
Am remarcat întregul ansamblu, construit în serii de definiții lirice sugestive, urmate de concluzii:”în viața asta nu ai luat nimic în derâdere”.
Așa este și pentru aceasta, acord o stea!