adagio - 2

ne țineam de mână și singurătatea ne însoțea docilă

ca un cățel de pripas mușca aerul, lătra voioasă

avea nasturi în loc de ochi, cusuți cu un singur fir de ață

precum linia destinului,

în vreme ce mașina de pâine

zăcea întinsă pe zebră, cuprinsă de frisoane,

numai la ochi i se ghicea un strat subțire de rimel

cu care încerca să ne impresionze

ce vară fierbinte și câtă neliniște puteau ascunde

stăzile care leneveau precum sfinții-n biserici

toate aveau o poveste aparte și un destin pe cât de imprevizibil,

pe atât de compromițător

nț!, nț!, nț!, cum se afundau pașii în asfaltul

moale ca miezul de pepene zaharisit

și cum lunecau dinspre bodegi

chipuri împăcate, trândave și schimonosite

precum papucii de casă

numai de mână ne țineam

de teamă să nu ne rătăcim unul de altul

printre atâte vitrine, lampadare și porți

e-hei! singurătatea ne însoțea ca o aură

câtă vreme eram ca două riduri care se întâlneau

numai la baza gâtului

acolo unde sărutul capătă formă

și gâfâie ca marfarul de 11 ce urcă totdeauna numai pe linii secundare

așa era în vara aceea fierbinte și înaltă precum turlele bisericilor

toți eram surzi la vaietele ei

deși orașul, cu gura plină de praf,

ne chema pe fiecare în parte pe nume

auzeam doar cum creștau dovlecii pe tarabele din piață

unde câțiva țărani păreau refugiați

direct din lada de zestre

mașina de pâine respira sacadat

și aerul din jur părea decupat

dintr-o fotografie veche

într-un târziu, a venit un muncitor de la salubritate și ne-a adunat chipurile de pe jos

dar nu înainte de a-și aprinde, tacticos, o țigară