Poezie
adagio - 14
2 min lectură·
Mediu
e-hei, suflete,
dulce ca vata pe băț îți e zâmbetul,
ai putea să-ți ascunzi satisfacția
trecând pe luciul oglinzii
o încleștată lamă de ras,
ca o reflexie a sângelui
frenetic ești, ca un târg de provincie
când țăranii, mirosind a veverițe, precum castanii,
privesc uimiți cum roata norocului se oprește totdeauna
într-o direcție opusă
ca un tren de marfă care a uitat destinația
îți e mersul,
doar zâmbetul tău luminează de-a lungul străzii
ca farurile unui automobil, în ceață,
după ce-a facut dragoste direct pe trecerea de pietoni
multe aș fi vrut să-ți spun,
și despre grădini și vitrine, și despre aer și porți,
o să-mi îngădui să rămân cât mai aproape de mâinile tale,
doar dragostea mă face mai suplu și mai înalt
decât turla bisericii
suflete, nu mai e nici un râu de trecut,
în spate, euridice pășește sfioasă
prin orașul sugrumat de țevile de gaz-metan,
un alt infern se deschide în față,
tot la fel de pierdut ca un soldat, prin tranșeele
săpate în spațiul îngust al memoriei,
autobuzul de linie, respirând răgușit,
ca astmaticii, oprește în stația fiecărei dorințe
pe care ți-ai pus-o
atât de alb aș putea să te-ndrăgesc
că și mestecenii s-ar rușina,
dulce ca parfumul de levănțică
îți înflorește zâmbetul, suflete,
sunt câteva ore, nu multe, de când am învățat
că aripile cresc totdeauna sub piele,
ca furunculii
în rest, e o stare de bine
la fel de senină ca ziua în care ți-ai aranjat părul
direct în vitrina unei cofetării
abia trezite din somn
001656
0