Poezie

adagio - 13

2 min lectură·27 martie 2012

Mediu

cum treci, draga mea, cum treci

ca o după-amiază de sâmbătă,

surâsul tău freamătă și lasă în urmă

un praf subțire de sare,

numai luciul vitrinelor

pare uimit de lumina lăsată de pașii tăi mărunți,

e o liniște la fel de caldă și care respiră

întretăiat și nedeslușit

în fiecare zi mi-e dor de tine până la unghii,

pot articula doar vocale, cât mai înalte,

precum pasagerii unui tren deraiat,

în cele din urmă, îți fac semne direct din memorie

că te-aștept ca pe-o salcie despletită

și care plânge din muguri

e o vreme în care liniștea trage cu sete dintr-un rest de țigară,

fumul ridicat subțire spre tavan îngână zațul dintre o oră și alta,

o să rămân aici până când orașul va începe să moară

începând de la semafoare și streșini

ca de-o pădure imi e dor de tine, draga mea,

ca de-o pădure care vorbește limba cailor sălbatici,

pașii tăi mărunți sunt albi precum scoicile moarte

și se aseamănă în înflăcărare cu rugile asceților,

doar această după-amiază flutură din afișele cinematografului din centru,

acolo unde străzile țiuie direct din gurile de canalizare

o să respir un alt aer

ceva mai sărat decât linia sângelui,

aici e un ropot de raze tot mai fierbinți,

numai eu și această zi de sâmbătă

ca o copaie plină de rufe abia primenite

001.736

marin badea. “adagio - 13.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-badea/poezie/14003949/adagio-13

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.