adagio - 8

de la 35 de ani, abia de la 35 de ani înmugurește femeia

sprâncenele ei devin rădăcini pentru o întreagă pădure

și un lac zâmbitor îi sunt ochii,

un lac cu ape verzui, ca o piele de șarpe

gura ei ar putea să-ți spună câte ceva despre puful piersicilor

căci atât de delicată îi este suflarea

și la fel de savuros îi este gustul

ar putea trece direct pe lângă tine, afișând un aer rece și calculat

suflete, cum trece femeia, însiropată și pârguită, și tu, păcătosul,

sorbi cu nesaț din țigară,

când numai privirea ei ar fi suficientă să te curețe de angoase

ar putea să-nfrunzească direct din brațe

precum caișii, când aerul devine elastic și nou

păsări calde ar coborî lin în părul ei roșiatic ca un asfințit tulburat de ploi,

tot ce-ți poate dărui e un alt echilibru, la fel de asurzitor

ca semnele făcute de nevăzători, scăpați pe linia de tramvai, după ce s-a schimat semaforul

sărutul ei poate fi purtat cu mândrie, dar discret,ca un ac de cravată,

și pe tălpi ar putea fi purtată dragostea ei, ca rănile, ca rănile

infanteriștilor, după mărșăluire

de la 35 de ani, tenul ei devine luminos și înalt ca o predică despre pocăință și împăcare

în vreme ce vine spre tine, cu capul plecat spre dreapta, ca sălciile amețite de soare

gândul ei poate colora strada într-un galben febril

și-n urmă lasă un praf, ca fondul de ten, atât de discret ca boarea arcuită prin lăstărișuri

uite-o cum trece, uite-o cum trece tulburând vitrinele magazinelor de marochinărie,

în vreme ce țigara arde și ridică-n tavan un fum cenușiu

ca linia de scrum a destinului

de la 35 de ani, abia de la 35 de ani

femeia trebuie purtată pe brațe, ca un trofeu

trebuie sărutată doar la încheietura palmelor

acolo unde ridurile sunt mai pregnante

numai ea știe, numai ea știe, suflete,

cum dimineața e cu adevărat un alt început

dintr-o viață mai veche și netrăită până la capăt