Poezie

adagio - 5

2 min lectură·23 februarie 2012

Mediu

femeia de care m-am îndrăgostit

știe limba cailor sălbatici, așa că un tropot este privirea ei

și o bucată de zahăr cubic ascunsă în pumni

e ca o furtună de vară, verde și repezită

știe că mersul ei tulbură orele și luciul ferestrei

ar putea zâmbi direct din degete

și-ar putea cânta direct din linia gâtului,

acolo unde sărutul se așterne și devine lipicios ca alvița

în colțul gurii

i se înfiripă un zâmbet la fel de misterios

ca limbile dispărute

și eu, posacul, o privesc cu un interes studiat

ca pe-o umbră cu aripi

ca pe un lampadar părăsit

și care, solitar, sprijină acoperișul gării unde niciodată nu oprește vreun tren

e privirea acestei femei un râu atât de învolburat

că-ți poate răni tălpile,

așteptarea și zațul de peste noapte

de părul ei m-am îndrăgostit

și de văpaia care i se ghicește în riduri

seamănă cu explozia unui măceș, după ce a căzut bruma

parfumul ei e pojghița dintre gene

pe care-o lasă dimineața

aici mă refugiez

până când așteptarea o să devină atât de acră și de brutală

că-mi vor țiui urechile, ca la greieri

numai inima strigă și arde până la capăt, la marginea scrumierei,

ca o țigară fără filtru

002.029

marin badea. “adagio - 5.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-badea/poezie/14001607/adagio-5

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.