marin badea

strada se înfășoară stingher mai sus de omoplați, cât sa ramâi fara aer iubito, niciodată nu mi-ai spus pe numele meu adevărat, șmecherie, sufletul tău e un tub prin care trec toate celelalte

orașul reține numai ecourile altora frânturi dintr-un lexic nemaivăzut candelabre și pași, cât mai mulți pași și rumoarea dată de ridicarea storurilor de peste suflete cât de încet să calci,

bărânul semafor mă mai înțelege, e-hei, ce dor mi-a fost de el! uite, nici nu mai știu care dintre noi are privirile rătăcite mă îndrept spre ultima beție din acest an amice, te îmbrățișez cu

se uscă sufletele noastre printre nervii întinși bate un vânt alb dumnezeu pășește în iarba pitică și se scutură de timpul care nu-l mai încape nu e nimic de zis: pe dinăuntrul palmei

am iubit mai multe liane și-o singura trestie foșnetul ei în așternuturi declanșa răsăritul cotropitor de alb ca un lac înghețat răsufla numai din frunze și-o boare cobora peste

să mori într-o după-amiază de miercuri ca și când ai intra într-o cameră goală și-ai stinge lumina un declic pe care-l mai auzi doar cu vârful degetelor și cu partea de suflet de care te

o fereastră lângă o altă fereastră, o tuse, o alta, câțiva pași la fel de sticloși ca farurile automobilului, ale altui automobil lunecând dintre o piață, o altă piață dintr-o noapte în altă

va mai veni o toamnă pe strada mea plină de riduri și colți semafoarele mă vor îmbrățișa fericite, scliplind când roșu, când verde precum gușterii, când sunt cuprinși de frisoane iubito,

un pas, doi pași, un capat, un alt capat o întreaga liniște care țiuie din corbi, din roșcovi și din ora încărcată de praf norii se-nghesuie-ntr-un colț al camerei lumina e la fel de albă ca o

Omul încetează să mai existe din momentul în care dispare din memoria colectivă. Sufletul lui se poate ridica, nestingherit, la ceruri, iar trupul, ființa lui pământeană, după slujba și lacrimile de

cum poți urla altfel decât în tăcere, direct cu ochii și până la unghii: tot ceea ce contează e această liniște care scrijelește aerul neghiobule, neghiobule, orașul ăsta poate fi căutat

sunt atât de bine, iubito, de parcă urmează să mor nu îmi mai pasă de păsări și porți, nici de aer și streșini sufletul stă cu toate frunzele prăbușite, direct în cămașa de forță bine ca mai

în câte frustrări se măsoară dragostea, în câți pași, câte sărutări și câte alte nimicuri doamne, uite-mă galben și moale ca aerul rarefiat, la amiază numai semafoarele râd, când plouă, când

am albit, am albit e-o-he, plânsul meu înfundă rigolele și frunzele toate devin nepăsătoare și fumegă precum oasele tămâiate ale morților mai am ceva timp cât să cred că fiecare asfințit e

Pelinu - ud și plin de mătreață Satul Pelinu, aparținând comunei Dor Mărunt, nu numără mai mult de 40 de case și vreo 200 de suflete. Se află la circa 5 kilomteri de satul Dâlga și la 7 kilometri

Nicolae Petre Stan, colegul meu de cenaclu de pe vremea când fluturii erau mistici, a obosit. Ne-am reîntâlnit azi, după foarte mult timp, la răspântia a două ulițe, dintr-un sat din buza câmpiei.

cine se mai ocupă de suflet și câtă melancolie să poată căra acești umeri și până unde vezi, ziua aceasta are botul roșu și flutură din toate velele, abia așteptând să plece până când

pe strada 9, din titu, trece ea cu părul în flăcări ar părea ca poate călca pe ape, atât de duios îi e mersul nu există explozii, ci doar o sfânta mare tandrețe în felul în care ea rătăcește de pe

draga mea, s-au revărsat castanii peste oraș și teii s-au revărsat, aerul e galben, ca un ceai îndulcit cu miere, iată, au căpiat fluturii și semafoarele când doar bucuria de a te știi este mai

Pasta de dinți are gust de banane. "Optima" se numește. Unchiu' Zanea spune că din ea, dacă o pui în apă și-o lași câteva zile, se face vin. Așa a făcut el, la pușcărie, când a stat câteva săptămâni

fără vise dormea orașul prăbușit în rigole și doar ferestrele mai sclipeau verde, cât un mugure abia plesnit suflete, dă-mi mâna ta, îmi ziceai, e posibil să te rătăcești printre atâtea vitrine,

umbrele au rădăcinile-n cer și numai întunericul le numără pașii doar sufletul care țipă, în spatele zăbrelelor, direct din cămașa de forță vezi, mi-am tatuat acest poem direct pe frunte ca