Poezie
adagio - 19
2 min lectură·
Mediu
fără vise dormea orașul prăbușit în rigole
și doar ferestrele mai sclipeau verde, cât un mugure abia plesnit
suflete, dă-mi mâna ta, îmi ziceai,
e posibil să te rătăcești printre atâtea vitrine, lampadare și porți
abia te-am regăsit ca pe un rid de care uitasem,
uite cum devine pregnant, aici, unde linia vieții curge tot mai sinuos,
ca sângele, ca sângele când aerul nu mai poate susține zborul
orașul acesta ar putea să te pervertească, suflete,
te-ai putea întuneca și nopțile ți-ar deveni lichide și pline de însingurare
ca un castan care nu mai știe să înflorească,
dragul meu, nu-mi doresc decât să-ți fie atât de bine cât să poți să te scuturi
de toată sarea care te-a făcut atât de minunat și confuz
dormea orașul un somn de bețiv,
ar fi vrut să bolborosească din streșini
și din burlane ar fi vrut să expectoreze orele pline de praf
eu, ca un soldat care a pierdut absolut toate războaiele știute și neștiute,
pășeam pe asfaltul moale precum inima când tresaltă,
ah, ar fi putut fi o altă zi în care să uit
că doar dragostea e cea care conferă echilibru și logică
precum o ilustrată veche părea acea clipă în care tu, dintr-un gest reflex,
mi-ai făcut semne să tac,
aici, dragul meu, ne iubim pe mutește, iar eu, febril, îți vorbeam din degete
și din fiecare fir de păr alb pe care-l descopeream
de la o îmbrățișare la alta
tot ceea ce contează e doar sudoarea care se urcă-n tavan
și se transformă în nori dulci și sărați
până când timpul se comprimă și-ncepe să țipe
001785
0