Poezie
adagio - 20
2 min lectură·
Mediu
draga mea, s-au revărsat castanii peste oraș
și teii s-au revărsat,
aerul e galben, ca un ceai îndulcit cu miere,
iată, au căpiat fluturii și semafoarele
când doar bucuria de a te știi este mai înaltă
decât orizontul, când te uiți printre gene
în podul palmei o să-ți desenez corăbii și mări,
și lanuri despletite o să-ți desenez, draga mea
e o zi care ar putea să se deschidă la fel de delicat
ca o dragoste nouă,
ce bine e, ce bine e, suflete,
când știu că până și orele sunt amețite de acest
parfum primenit și care-ar putea să strige, să strige
până vor crăpa nucile abia înverzite
sunt amicul de taină al lampadarelor,
vorbesc cu streșinile, în limba păsărilor toropite, ca și asflatul, în iunie
și cu porțile vorbesc, direct din ochi,
iată, aici, la colțul dintre noapte și zi, îți fac un semn tainic
direct cu fumul țigării, cât să știi că sunt atât de alb
de parcă sunt născut în zăpezi și saline
e-hei, orașul mă primește cald și moale ca inimile, când sunt mângâiate,
o să mă pierd printre manechinele dintre o stradă și alta
până când vei înțelege că-ți fac semne, direct din memorie,
la fel de frenetice ca un spital de nevroze
în rest, îmi e la fel de bine de parcă urmează să mor,
aș putea cânta din degete și din fluierul picioarelor
până când întunericul se va așterne, beat, peste orașul
care-ar urma să doarmă prăbușit în rigole
uite,
pe tălpi port pudra acestei zile la fel de buimace
ca un accident cerebral
mai rămâne să-ți scriu
că strada nu mai are ecouri sau aripi
001.884
0