Satul nostru are fântâni, cam câte una la fiecare răspântie. Răspântia asta e un loc unde se întâlnesc străzile și se ceartă. Tot acolo se opresc și oamenii și rămân pe gânduri, atunci când nu știu
un alt cer se dilată
veghează din ulii și corbi
viața asta ca o curvă
rânjește,
ar putea să-ți spună ceva la fel de plăcut
de parcă nu te-a cunoscut vreodată
salut, silfidă,
nu mai poți
îți zugrăvești viața, ți-o scrii direct cu unghiile
fiecare perete are partea lui de trăire
și tot atâta depresie
nu e nici o gură să stri-ge, oho,
câte obsesii ascunde această cameră
și cum
Tata lucrează la oraș, adică tare departe. Iar orașul ăsta e tot un fel de sat, dar mai mare, iar acolo casele sunt puse unele pe umerii celorlalte. Cum ar veni, în loc să aibă acoperiș, au alte case
Satul nostru se numește Dropia. De jur-împrejur nu mai e alt sat. Mai găsești un altul tare departe, numai dacă mergi câțiva kilometri pe jos. Iar câțiva kilometri înseamnă mult, foarte mult, cale
în golul dintre pahar și sticlă
soledad, aici picură-ncet
și îmi e bine cu tine, îmi e atât de bine cu tine
ziua aceasta se tânguie
direct pe suflet și nu se mai termină
(moartea mă va găsi
Nu ți-a cerut decât să-i cumperi piersici, urâtule, asta vreau de la tine, ce zici, îmi poți cumpăra? Iar tu ți-ai spus că-i vei aduce livezi întregi, orașe întregi, nopți și lumini toate explodând
noaptea nu mai cade pieziș
ca privirile, înainte de rugă
doar ziduri, o-ho!, și palmele mele frământând
o neliniște pe care tot încerc să o scuip,
javră, viața asta este câștigată la zaruri
și
ce se ascunde în spatele acestei grimase
și în jurul pereților, cât mai adânc
viața aceasta e trăită în vârful picioarelor
într-o liniște care poate fi separată
de toate celelalte nimicuri
și
murim și e atât de bine
de parcă urmează să plouă
cât mai adânc și până la umeri și resturi
și din ce mai e de urlat
taci!
e o liniște de parcă aici sunt doar oameni
fără chip și
Mama știe cel mai bine să spele. Vinerea spală. Adună cămășile tatei, pledurile, nădragii, fețele de pernă și perdelele. Perdele nu avem decât două, câte una la fiecare fereastră. Prin ferestre poți
Ieri a fost zi de pâine. Are cuptorul făcut din lut, căptușit bine și dat cu var, undeva mai într-o parte, spre fundul curții, în dreptul orătăniilor. Îl încălzește cu foc iute, făcut cu ciocălăii
Casa noastră e cea mai frumoasă dintre toate. Are candelabre și seamănă cu un palat. În ea se ascund iepurii, atunci când vor să moară de-adevăratelea. E greu să mori de-adevăratelea. Asta înseamnă
te poți apropia de ferestre,
de celălat aer ,
de toată această liniște
săpată-n oglinzi
iubito, noaptea are mai multe fețe
și toate se ghicesc
în limba acestei străzi
pe care nimeni n-o mai
ziua aceasta nu ne mai încape,
nici aerul, nici orașul,
doar mâinile cu care anemic scuturăm
frigul ascuns în memorie
aici, cineva tot spune că-l strâng pereții
și restul de nopți care i-au
Plouă mărunt și miroase a foamete, venită cu aeronava. Aeronava asta, dacă nu știți, e o corabie. Ba un avion, sare, cu gura, un altul. Hannah Montana, prințesa cu fustă cu volănașe, își intră bine
gara curge direct din bagaje, se revarsă,
e ultimul nostru loc secret
mai avem atâtea să ne spunem
în jur nu mai e decât un aer pe care-l decupăm
tacticoși, separând copacii de păsări
ești
nu eu, ci un altul umblă cu chipul meu pe figură
îl văd cum bate cu pumnii-n pereți, cum urlă
băi, cine dracului e dincolo
și câtă liniște poate ascunde zidul-acesta
iubito, îmi e la fel de
cât să mai poți suporta strânsoarea pereților
e-hei, zilele curg de parcă aici n-a mai țipat cineva
sunt numai gheare și zimți
un rest de depresie care zace uitată-n sertare
păpădică, orașul
Te-am așteptat aseară, în colț la cimitir,
C-o sticlă de palinca, ascunsă-n hanorac,
Dar n-ai venit, gagico, și mi-e așa sictir
Că-mi vine să mă spânzur, c-o sfoară, de un crac.
Te-am
nici aer nu mai e,
nici loc, ci numai starea aceasta alienată,
doar moartea și restul pereților
înfășurându-te alb
și tot mai strâns, cât să taci
numai plopi impari și stingheri
și această
Conform unui comunicat remis de Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, în dimineața zilei de 4 martie 2013, Ioniță Aneta, din satul Mihai Viteazu, comuna Vlad Țepeș, a reclamat, prin sistemul
cât de stingher și cum să șerpuiești
printre suflete și câte alte măști
aici, doar manechinele fac dragoste
cu frenezia cu care te strâng pereții
și celelalte zile în care nu ești
iubito, îți
moartea nu ia prizonieri, păpădică,
doar întunecă sufletele
de parcă s-ar scutura corcodușii
într-o liniște săpată cu unghiile
hei! corbii au invadat streșinile și toate celelalte
neliniști: