Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 3

Satul nostru se numește Dropia. De jur-împrejur nu mai e alt sat. Mai găsești un altul tare departe, numai dacă mergi câțiva kilometri pe jos. Iar câțiva kilometri înseamnă mult, foarte mult, cale de nouă mări și nouă văi. Cam cât e până-n America. Poți să mergi și cu șareta, cum are nenea pândarul, când se plimbă printre bostănării. Dar asta înseamnă să ajungi într-o mie de ani. Iar nenea pândarul nu vrea să ajungă-n America și nici în celălalt sat. Pândarul păzește pepenii, căci altfel am lua noi câte unul și ne-am face felinare. Cu o lamă, scobești bine-bine pepenele, până când rămâne numai pielea de el, apoi faci niște găuri în formă de ochi de vrăjitoare, iar înăuntru pui un muc de lumănare, după care-l aprinzi. Când vine noaptea, te plimbi cu felinarul făcut din pepene. Iar felinarul luminează până pe lumea cealaltă. Cel mai mult se bucură morții. Eu nu știu de ce satul nostru se numește Dropia. Dropia asta e o pasăre care, atunci când clocește, se-apucă să latre. Latră ca un câine, când năvălesc hoții. Iar hoții năvălesc foarte des pe-aici, dar nu mai sunt dropii care să latre, ci doar câini. Dropiile au plecat demult, în Țara Dropiilor, așa spunea mamaia, când trăia. Ea e cea care a văzut dropiile. Cică sunt niște păsări mari, mari de tot, care se ascund în grâu. Stau acolo și așteaptă până se usucă pământul. Abia după ce se usucă pământul se-apucă și ele să latre, cât să vină ploaia. Acum, însă, ploaia nu mai vine, căci nu mai sunt dropii, ci numai câini. Iar când latră câinii, cum vă spuneam, nu se întâmplă altceva decât că năvălesc hoții. Tata e un hoț, așa spun vecinii. E cel mai mare hoț. El și cu unchiul, când ceilalți dorm, sar gardurile oamenilor și le fură găinile. Ei cred că oamenii nu bagă de seamă, că și-așa au prea multe și nici nu știu să numere bine. Nici tata nu știe să numere bine. El știe doar până la o sută, în vreme ce eu știu să număr până la un catralion. Asta înseamnă că sunt mai deștept ca el. Iar tata fură găini împreună cu unchiul, care e bărbatul Vetuții, mătușa noastră de la care mama se împrumută de cartofi, atunci când nu mai avem. Ei se duc noaptea, dar după ce au băut, căci numai așa au curaj să intre în cotinețele oamenilor. Iar găinile se fură tare ușor. Le prinzi și le sucești gâtul, ca să tacă. După care le bagi în sac. Iar găinile sunt tare bune. Cele mai bune. Au carnea albă și din ea se face ciorbă, care nu e ca aia de ștevie. Dar tata vrea numai carne friptă. Pune pirostria în mijlocul ariei, bagă o mână de ciocălăi dedesubt, iar pe o tablă frige carnea. După care la noi în curte începe să miroasă ca în Rai. Miroase bine-bine de tot. Și atunci nu mai îmi este foame. Tata mănâncă și plescăie. Așa face, plescăie și sucul de carne friptă i se prelinge pe bărbie. Iar eu mă uit la el. Se uită și Mihăiță. Așteptăm cuminți până se satură el. Atunci ne vine și nouă rândul. Iar tata mănâncă numai carnea, în vreme ce nouă ne lasă oasele și zgârciurile de pe ele. Iar zgârciurile sunt cele mai bune. De ele te saturi atât de tare că nu-ți mai este foame niciodată. După care vine nenea milițianul și se uită prin curte. Se uită și în privată, unde ne ducem noi când sufletul vrea să se curețe. Iar în privată miroase tare urât și e și întuneric. Nenea milițianul, în schimb, are cu el o lanternă nichelată, de care o să-mi iau și eu, atunci când o să mă fac mare. O aprinde și lanterna face o lumină mai puternică decât cea de la opaiț. Sau ca aia din felinarele făcute din pepeni. Lumina de la lanterna milițianului nu e văzută numai de morți, ci și de nenea judecătorul, care e un om mare, de la oraș. Judecătorul e mai mare chiar și decât Dumnezeu. Nenea milițianul, însă, nu găsește nimic. El, de fapt, caută fulgi. Când și când, se mai uită și după oase, dar nu are de unde să știe că le-am mâncat noi pe toate. E prost de bubuie. Pe mine mă întreabă primul: Păduchiosule, ai mâncat, bă, pui? Iar eu dau din umeri, adică îi spun că nu știu. Mihăiță, însă, îi răspunde repede, așa cum l-a învățat tata: Nu papa pui, nu papa pui. Iar milițianul se enervează și începe să țipe. Dar ce-ai mâncat, măi? Iar Mihăiță îi recită imediat, fără să se încurce, așa cum face când spune Tatăl Nostru: Am mâncat pe pizda mă-tii.