Cronica tragediilor mărunte

1. În acele vremuri, mahalaua mirosea a iasomie și a zahăr ars, ingredient principal cu care se ocupa familia de bombonari din colț, un leu mărul pe băț, tot un leu cocoloșul de floricele de porumb, dar și celebra bomboană kojak, cu care ne stricam dinții de lapte. Era o veselie permanentă, iar dragostea avea gust de săpun ieftin și-a tutun scuturat prin tabacherele de inox. Micul comerț cu semințele de floarea-soarelui era la apogeu, căci lelițele și cumetrele, în zile de sfârșit de săptămână, se adunau să ronțăie împrejurul canapelelor de la ulița mare, să-l asculte pe celebrul nea Petrică Șoricel, la țambal, fac doi pași și-o săritiră, șo la tine-n bătătură, viața se derula colorat și cu repeziciune, ca-n filmele mute, iar banii aveau mai mult o valoare simbolică atâta timp cât, cu ei, se puteau achiziționa salbe de tinichea, cazane de făcut țuică, felii subțiri de parizer năclăit de soia sau odicolon. Pe el, în schimb, îl vedeam numai arareori, mai mereu pus pe cântat, pășea rar, sprijinindu-se de garduri, căci își făcea veacul mai mult pe la bodegă la Drăgușin, cârciumar vechi și meșter în măsluit vinul sau cinzeaca. Þac-pac, stai că trag, pân’ la ziuă praf te fac, mormăia Șolea, fantele mafalalei, cu pantofii lui albi, din piele, cu scârț, cămașă cu rever bogat și pantaloni evazați cum numai codoșii și fotografii de nunți mai purtau, era o legendă vie, spaima femeilor măritate și visul oricărei fete sărite de prima menstră, nimeni nu rezista aerului său de cuceritor cu vorba dulce, tipul era zulufat, cu frunte înaltă, nu lucra pe nicăieri, era un întreținut, căci le gâdila bine pe damele cu pretenții și stare, dar și pe profesoarele pensionare, iar vestea se ducea cu repeziciune, gura mahalalei, atât de slobodă, amintea și de câteva coane preotese care s-ar fi desfătat în brațele lui date cu bronz luat de prin colbul ulițelor și de prea mult dormit prin șanț. Haida, haida, de trei ori, să-ți miroase gur-a flori, căci numai el purta, la butoniera cămășii, un boboc de garoafă, mai cobora, uneori, din suv-uri galbene, ca soarele verii, iar, în mahala, veselia era o stare generală, întreținută și de familia de lăutari ai lui Francezu, la fel de celebru în lumea guriștilor precum George Enescu, printre notiști. De zvonuri nimeni nu se putea apăra, iar calomniile erau reperul moral al unei vieți trăite în promiscuitate. Scandalurile erau tot la fel de sonore, iar înjurăturile de sfinți păreau cele mai cuminți vorbe, mai își alergau oamenii nevestele candrii și iubărețe, printre case, ba cu toporul, ba cu cuțitul, dar viața în mahala avea propriul ei echilibru, căci și cele mai aprige dușmănii se terminau tot cu îmbrățișări de beții lungi, draga mea, of, of, lasă-te, muică, de mine, ca să-ți fie-n viață bine, ceeea ce e cert e că, într-o dimineață, Șolea a fost dat dispărut, nu mai trecuse pe-acasă de zile bune, lucru apartent neobișnuit pentru el, iar mahalaua a început, imediat, să țeasă adevărate legende, cum că ar fi fost îngopat, de viu, ba de tovarășii lui de pahar, ba de vreun procuror gelos, ba de către un căpitan de miliție lovit în inimă după ce-și prinsese nevasta rășchirață și pe el lucrând între picioarele ei. Ce povești de ascultat la gura sobei, la un șpriț lung de vară, ce freamăt a trecut printre dame, cum s-a furnicat toată pestrițimea și tot neamul lui de canalii. Fiecare chivuță avea versiunea ei despre cele întâmplate, fetele nemătitate nu-și mai tamponau genele cu rimel gros, căci nu mai aveau pe cine să impresioneze, nevestele aveau fețele prelungi și priviri pierdute, iar miliția patrula prin mahala de parcă urma să se nască cete de bandiți, alt deliciu de povestit despre lumea asta unsuroasă și curcubee. N-a mai fost altul ca el. Baba Manda, mă-sa, l-a plâns zile în șir, a tot sperat că s-a încurcat, poate, cu vreo damă cu buget generos, dar lui nu-i ședea în caracter să întârzie, le cardea bine, le lăsa extaziate, după care le umbla prin poșete și îndesa prin buzunarele largi numai hârtiile. N-a fost să fie. N-a ajuns la canal. Nici prin penitenciar sau pe la vreun arest. Nici nu s-a legat la cap, nici prin spitale sau prin secțiile de tuberculoși n-a ajuns, alții spuneau că și-a luat lumea-n cap, că a ajuns actor mare, un fel de Alain Delon, prin America, era deja folclor lăutăresc, cert este că fantele meu cu cârlig nemaivăzut la dame a dispărut din peisaj, ce dramă, ce tragedie, câte lacrimi curse și câte batiste stoarse de atâta amor rămas fără împărtășire. Mai târziu, după ani, câțiva salahori de pe la Intreprinderea de Construcții-Montaj Ialomița, săpând fundația unui bloc nou, dintr-un cartier la fel de pestriț, au dat, la nici un metru de săpat cu cazmaua, peste niște rădăcini lungi care, la capăt, se terminau în niște bulbi impozanți și rozalii. Căci numai atât, se spune, a mai rămas din fante, tuberculii ăia rozalii și impozanți, uite, mamă, alea sunt coaiele lui Șolea! 2. Lunga, prima dată s-a otrăvit, printre muzicile de cartier cântate de Ion Dolănescu și Maria Lătărețu, din casetofoane luate de prin Occident, pe filiera vaporenilor zurbagii, prin 1983. Nu suferea de lingoare, nu-i curgeau ochii prin geamuri înguste, situate la etaj, în camere mirosind a ulei rânced, a rahat de șobolani, a tratate despre tuberculoză sau a vopsea de păr bulgărească, tânjind după feți-frumoși fumători de Kent sau după masculi îmbrăcați în blugi, mustăcioși și iubitori de mâncăruri usturoiate, fetei îi plăcea viața, o lua în plin, o trăia la trepidație maximă, își găsise rostul, resortul intim al existenței sale, între două ture de noapte la fabrica de confecții, știa că acest aspect al existenței sale este unul capital, da, avea un scop, un țel, un ideal, fata iubea din toate pozițiile, se îndrăgostea tot la fel de repede pe cât încerca să se otrăvească cu pastilele de diazepam dintr-o singură folie, 10 la număr, întrebase și ea în stânga și-n dreapta, așa că avea habar că o astfel de doză de benzodiazepine este suficientă cât să te dea cu cracii în sus, cât să dai puțin ochii peste cap și cât să-ți cânte babele simandicoase prohodul și cât să se aburească o colivă puțină. Nu murea Lunga, de fiecare dată reînvia cu un chef și mai abitir să cucerească noi redute, noi masculi, cu privirea ei de codoașă ingenuă, de amantă de cazarmă cu fixația că doar ce fusese dezvirginată de băcanul din colț, de veșnic adolescentă recent batjocorită. Așa s-a întâmplat și atunci, vara ei, Fanița, o exoftalmică, la 40 de ani, a reușit să-și găsească un hăndrălău. Gușată, grasă, tiroida o chinuia în aspirațiile ei de a-și găsi un bărbat, ca să aibă și ea cui să calce, să gătească și, mai ales, noaptea, pentru ce să rășchireze picioarele, că se tot săturase biata matracucă să fie de râsul uliței câtă vreme fetele aveau obiceiul să sară pârleazul pe la 13-14 ani, iar ea se usca în picioare de of și pe dinăuntru de poftă de parcă o ardea soarele rotund al verii, în august, când zăpușeala are, în ea, ceva organic, mistic și veninos. Gagiul, un urecheat, cu pâlnie de argint în loc de gât, până la ea poposise, o vreme, pe la bulău, că și viața e făcută din furtișaguri mărunte, iar caii nu se lasă niciodată liberi, era mai verde decât ea, dar știa și el că nu trebuie să facă mofturi și că trebuie să plătească un preț pentru așternutul curat și cald, oferit cu infinită dragoste de biata femeie care, ca-n viață, nu avusese și ea noroc de primii 10 bărbați. Vara, a ce miroase dragostea, dacă nu a bere răsuflată și urinată pe garduri, a lapte proaspăt de vacă sau a diazepam? Of, ce dor, ce jale, e-n inimioara mea… Iubirea unei femei împlinite te costă două-trei scrumbii săltărețe, un kilogram de carne de mânzat sau o butelcuță de vin 1001, că nici matracuca nu trebuie să aibă impresia căo face pe degeaba, trebuie să aibă și ea un câștig, căci și gura uliței trebuia astupată cu ceva câtă vreme hândelul e marfă perisabilă, care trebuie accesată pe etape și fără prea mari mofturi. Fanița se împlise, înflorea văzând cu ochii, îi luceau ochii ăia bulbucați, ca de broască, se rumenise ca o pâine de casă, aproape că sălta pe stradă, de parcă era un popândău grăbit. Așa s-a întâmplat și-n seara aceea când l-a prins pe drăgăstos în patul conjugal, încălecat de Lunga, asudat, ciufulit, stors, vlăguit. Ce disperare s-a iscat, ce a chiuit toată ulița de strigătele ei de femeie rănită în amor și cum, de rușine, Lunga a decis să termine cu existența ei pe acest pământ, dând de știre tuturor acelora care o ascultau că are de gând să se otrăvească. A înghițit fata 10 tablete de diazepam, asta, după cum vă spuneam, prin 1983. De atunci, îți poți regla etatea după ea: se otrăvește cam din doi în doi ani, cu o precizie de ceasornic; s-ar mai otrăvi și astăzi, numai că au ajuns-o anii de alergături prin paturile încălzite de neveste și nici rușinea nu mai este cum era odată.