Ziua în care iepurele era plecat de-acasă - 20

La jumătatea vieții, ce te agasează mai tare? Faptul că-ți albește părul? Că-ți cade? Burta sau depresia? Că acest timp icterizat este aidoma unui înger diform și hăituit de visare? Sau zgomotele orașului, mereu alerte, totdeauna isterizate? Între o halbă cu bere, noroc!, să trăim!, între facturi și numere de mobil, formate din 10 cifre, între țigări fumate pe jumătate și un zaț de cafea răsfiartă și-un semn de la tine, e un spațiu stingher și mirosind a clor, precum saloanele ftizicilor. Ce să fac? Să-ți strig, direct din stațiile de amplificare din dotarea mașinilor de poliție, că Cezanne cânta la trompetă pentru că numai astfel putea să urle? Mi-ar plăcea să cred că orașul e un furnicar de-ndoieli, că somnul e doar o prevestire a morții și că blocurile noi se prăvălesc, începând de la ferestre, direct în fluviu, semănând cu niște năvoade încărcate doar cu chipuri și pajiști. La jumătatea vieții, nu mai vezi altceva decât orele la care sufletele înecaților bat ritmic în oglinda apei. Într-un oraș de câmpie ridată, neputincios ca un paralitic, agonic și încărcat de regrete, un semafor, în mijlocul unei intersecții aglomerate, nu pare altceva decât o fântână obosită, la o răscruce, bântuită de neliniști și dor. Să ajungi să citești până și etichetele de pe borcanele cu gemuri, de la supermarket, ca să te convingi că acestea conțin un produs care are gust de afine... E un ritm care nu-ți mai dă voie să respiri, în care alergi doar pentru a avea mai mult spațiu, un aer dilatat și care crapă precum pepenii, în septembrie, care nu e altceva decât un negustor necinstit, un negustor hulpav de care-au fugit până și dropiile. Între un suc hepatic, servit într-o cafenea care-și întinde terasa roșie precum o limbă inflamată, și frunzele din acest an, prefer un loc unde liniștea să miroasă precum nucile verzi. Doar noaptea ar putea aduce cu ea o tihnă la fel de expresivă precum fețele morților. În rest, sunt bine. Þi-aș mai spune că habar nu ai tu, iubito, cât de încet plâng eu la trompetă, încât mă trezesc, uneori, cu tine strivită-ntre gene. Dar nu pot. E atât de târziu că până și ora e dezolată și-ncărunțită. Și-n vremea asta, vecina mea de la 3 se fute, iar țipetele ei sacadate se aud în tot blocul. Noapte-bună!