Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 2

Mama știe cel mai bine să spele. Vinerea spală. Adună cămășile tatei, pledurile, nădragii, fețele de pernă și perdelele. Perdele nu avem decât două, câte una la fiecare fereastră. Prin ferestre poți vedea aerul. Iar aerul e la fel de bun ca pământul. Însă, nu-l poți vedea decât dimineața, fie între giurgiuvele, fie cum se ridică din malurile gârlei. Cum ar veni, pământul este cel care respiră. Din ferestre și din gârle. Apoi, dacă nu știți, pământul respiră și din fântâni. Cu cât fântâna e mai adâncă, așa respiră și pământul mai greoi. Îi poți auzi șuieratul până departe, cam prin dreptul triajului. Parcă e un moș de o mie de ani pământul ăsta: respiră greu și, câteodată, tușește. Sau horcăie. Când tușește pământul, se dilată ferestrele, gârla dă pe margini, iar fântânile încep să bolborosească. Fără aer e la fel ca și cum te-ar lua păsările. Mama spală întâi albiturile, așa le spune, adică fețele de pernă. Cămășile tatei, în schimb, sunt colorate. Una e galbenă, parcă a dat în spic, de parcă ar fi râs soarele, în vreme ce ailaltă e ca un ochi de vrăjitoare sau ca iarba, când năvălesc greierii. Le clăbucește cu săpun de casă, după care le freacă bine-bine, până le iese sufletul. Spală într-o albie pe care o pune pe prispă. Căci așa e casa noastră. E un palat uriaș, dar care are prispă dată cu var. Și casa are suflet, așa cum au și rufele. Numai că sufletul casei e purtat de un șarpe, în vreme ce sufletul rufelor îl știe doar vântul. Dacă mama spală, asta însemană că noi trebuie să fim cuminți. Adică să stăm sub liliac și să numărăm petalele florilor. Căci eu știu să număr: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Cine găsește o floare de liliac cu trei petale, asta înseamnă c-o să aibă noroc și că e foarte cuminte. Norocul ăsta e ca o boală: unii-l au, alții nu. El crește în frunte și poate fi văzut de ceilalți oameni. Mătușa mea, Vetuța, știe cel mai bine cine are noroc. Eu n-o să am, așa mi-a spus, cică sunt încăpățânat. În schimb, mama a avut noroc. Of, Getuțo, ce noroc ai avut și tu! După ce spală rufele, urmăm noi la îmbăiat. Întâi este săpunit fratele meu mai mic, Mihăiță. Lui îi e frică de apă, așa că urlă cât poate. Dar nu poate scăpa din mâinile mamei. Cel mai rău este atunci când mama te spală pe cap: clăbucul îți poate intra în ochi. Dacă îți intră în ochi, te ustură și rămâi orb tot restul zilei. Dar eu știu că trebuie să strângi tare din pleoape. Tare de tot, până când fața ți se strânge și-ncepe să te-nțepe, ca un ciulin. Pe Mihăiță, mama îl spală cel mai bine la cur, căci pe-acolo iese mizeria de care sufletul nu are nevoie. În fiecare zi, sufletul începe să te doară în burtă, iar asta înseamnă că vrea să rămână curat. Cine mestecă pâine în vreme ce sufletul se curăță, înseamnă că mănâncă viermi. Când mama spală, tata nu e acasă. E pe la unchi și vorbesc amândoi de toți ceilalți care au avut noroc. Și sunt mulți care au avut noroc: au acasă găini, rațe și porci. Le țin într-un coteț și, câteodată, stau de vorbă cu animalele. Sau le numără, mai ales dimineața, te teamă să nu fie furate de hoți: unu, trei, șase, doi, nouă, cinci. Tata și unchiul fură găini. Ei spun, însă, că fac fapte bune și că nu-l mânie pe Dumnezeu, căci și omul ăla din ceruri vede c-a împărțit prost norocul. Adică ăla de ce să aibă și noi nu? Le fut morții-n cur! După ce ne spală, mama ne așează părul cu pieptănul de păduchi. Pieptănul ăsta are dinți lungi-lungi, e alb și e făcut din oasele morților. Păduchii sunt niște gândăcei care-ți cresc din cap, de foame. Cu cât îți e foame mai tare, cu atât ai mai mulți. Iar mie-mi-e foame tot timpul. Apoi se apucă să lipească pe jos. Înainte de asta, adună mizeria care iese din sufletul cailor. Apoi o amestecă cu apă și cu paie. Paiele cresc pe câmp și sunt fluierele din care cântă sperietorile. Când mama lipește pe jos, noi trebuie să stăm în pat și să spunem Tatăl-nostru: Tatăl-nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe Pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților nostri, și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, amin. Mihăiță nu știe Tatăl-nostru. El nici măcar nu știe că mai avem un tată, pe bunul Dumnezeu, cel care are grijă de fiecare copil și la care ajung sufletele când sunt luate de păsări, atunci când mori de-adevăratelea.