Maria Prochipiuc

In linistea livezii potopite de flori, Mireasma trupului se cerne Mangaiata de degetele verzi Ale ierbii.

așează-mă-n poemul tău cu ochii deschiși spre cercul multiplelor variante și umple-ți inima cu ziua ce a trecut fulgerător peste tine simți–vei gustul trupului strivit în desfătare purtând

disputele publice nu sunt pentru ieșirea din marea singurătate amintirile le-am pecetluit în labirinturi de piatră navigam fără cârmă pe-un petic de cer eu sunt femeia pe care trebuie s-o știi

Bucură-te Fecioară ! că Fiul tău te-a mutat întru cele cerești ocrotind lumea cu binecuvântarea-ți genunchii se apleacă întru slavă măslinii duc parfumul lor ca ofrandă Ierusalimului mormântul

Vă place Brahms? Da, îmi place Brahms! ... dar, știi, nu e cazul meu... nu, ... nu mă pot gândi la așa ceva. Ca și furtunile , amintirile răscolesc prezentul, imaginile se derulează în prezent. E o

singură în lumea adormită delirez pe potecile gândului solitari în noaptea deplină gândurile – demoni neîmblânziți în ochi mi se cufundă chipul tău o viață o dramă variată pe-a mea frunte cauți un

cântecul primăverii învie natura răscolind simțirea pământului în firul ierbii spiritul Dragobetelui coboară peste lume să nuntească anotimpurile cu oamenii mesagerul nopții ne întunecă

de câte ori încerc să-ți înțeleg absența amintirile fac zid către tine toamna se așterne ca o moarte prelungă ciorile se învârt în cerc a ploaie istovite cuvintele nu-și mai găsesc

liniștea se răcește o simt înfiorându-mi pielea tăcere doar tăcere gândurile cad peste lespedea întunecată de vreme sufletul ca o întindere de ape peste somnul prelung de dincolo vom rătăci în

știi cuvintele le-am interpretat uneori doar pentru tine calea îmi măsoară pașii trupul vibrează cu un glas înaintea mea privirea-ți se îmbată cu albastru alteori cu verde despui somnul

e atâta iubire încât stângăciile își uită mâinile peste rodiile date în pârg nu nu te roagă nimeni să muști din mărul Evei e doar o părere imaginația ca un delir te desparte în fiecare

plutesc în derivă în hăul dintre două secunde tristețele se încâlcesc ca umbrele păsărilor ce fărâmițează timpul ziduri cresc în juru-mi ca un peisaj condensat în culori aprinse oferindu-mi

chipul se deșiră sub inima-ți necuprinsă cuvintele țâșnesc ca într-un strigăt se fâsticesc mototolite când mă inunzi cu nerostirea privindu-mi trupul am început să-ți rostec numele cu

te chem lumină găzduindu-mi chipul și vom uita trecutul cu umbre prin unghere îți scriu dintr-o țară îndepărtată singurătatea e ca un căuș în care poți ghici multe dintre vorbe sunt pete de

fiecare zbatere din aripă e semn că puiul și-a luat zborul prezența lucrurilor înveșmântate în cuvânt caută singurătatea între zidurile fără ziduri de cele mai multe ori doar gesturi la

Maria Tirenescu E o adevărată bucurie să citești ceea ce scrie Adina Ungur. Nu mă puteam despărți de pagina pe care o citeam, pagină din care aflam despre evenimentele culturale din orașul tinereții

Numele acestei zile poartă diferite forme: culoarea mării întruchipând privirea peste arșița acestei veri, sensibilitatea unora ascunsă dincolo de cuvinte interiorizând gesturile, mimând