La tâmpla unei nopți

versuri dedicate zborului in doi, unde, aripa langa aripa, forta zborului e cerul ce rastoarna pamantul prin viziuni ale iubirii dincolo din neintelesul din doi..

un zbor planand spre vesnicie..
frumos, mariuco..

Linea

Dana – tu știi a pătrunde sensul cuvântului nu numai privindu-l, ci îl citești cu inima, frumos ar fi aripă lângă aripă. Frumos ar fi ca doiul să fie doar unul, și da, de câte ori nu am încercat măcar pentru o clipă să răsturnăm cerul, dar nu altfel, ci doar ca pămâmântul să-i ia locul, uneori iubirile în doi sunt de neînțeles, chiar și pentru cei implicați direct, dar…până la urmă veșnicia nu ne-o poate fura nimeni

Și totuși, cuvintele nu reușesc niciodată a spune ceea ce sufletul ar vrea, doar imaginația ne face să vedem lucruri care se ascund \"la tâmpla unei nopți\" care devine depărtare. Jumătățile tind către punct, stabilind echilibrul luminii în el.
Dar de ce oare poemul tău e trist? Așa îl simt.

Cu drag!

Monica – e adevărat, cuvintele nu vor reuși niciodată să aștearnă starea sufletului, dar cel ce citește poemul cu sufletul, deja o simte și nu mai are nevoie de cuvinte, e așa cum celălalt știe melodia unui cântec, dar a uitat cuvintele, iar tu îi așterni cuvintele pe melodia cântată. Frumos ai spus jumătățile, de fapt noi mereu ne căutăm jumătatea pentru a forma întregul și când o găsim descoperim, că ne despart lucruri, la care nici nu am gândit, departarea ca timp, depărtarea ca spațiu. Ai descifrat o ușoară tristețe..Te aștept în cuvinte dacă cu prezența nu poți fi și tu la noi

\"era măsura jumătății dintre tu și eu\"


La jumate, între tu și eu,
E ceva, dar mie mi-e rușine
Că (pe site) îmi pierd nivelul meu.
Cu nivelul coborât nu-i bine.

Scuze dacă am o intervenție nepotrivită. Poezia mi-a plăcut, dar zilele astea sunt pus pe epigrame.
Cu drag,

Poem al trecerii din unul în doi, spre a reveni în etern. Poeta așterne cuvintele țesându-le ca pe fire de mătase aurie, pentru ca „lumina dintre mine și tine” să poată cuprinde „un punct în întuneric”. Inocența întâlnirilor, „vom săruta împreună tălpile norilor”, într-o iubire „dincolo de înțelesul din mine”. De la o temere la alta, se cuprind umbrele, se coboară un curcubeu, el rămâne veșnic între pământul răsturnat și cerul atoateprimitor.
Un zbor reinventat e poezia, deznodământ al trecerilor.
Mici sugestii dacă îmi permiți: din versul 3 poți lua „mi-„ și să rămână „am așternut”. Și din versul 7, „posedat” înlocuit cu ce simți tu. Sau așa să rămână dacă simțirea îți spune.
Mie întreg poemul îmi cântă a Decembrie îngândurat, între două lumi muritoare, căutând semnul veșnic.

Ela

De vrei la jumătate să te afli,
Și-n pene să te umfli,
Nu dispera, că nivelu-ți scade,
Ți-l poate ridică chiar... eliad(e).

Dane - nu am ce scuza, ce mă bucură e faptul că dintr-o frântură de vers a ieșit o epigramă. Am încercat și eu ceva, ceva chinuit, eu nu mă pricep să fac așa ceva, în schimb râd cu gura până dincolo de urechi la citirea epigramelor...

Care o fi măsura jumătății dintre tu și eu?
(Maria Prochipiuc)

Unitatea de măsură
Este clară pentru dame.
Cât o fi ? Sunt rău de gură
Dar discret în epigrame.

p.s. Nu știu cum să-ți zic. Maria e bine ? În anul în care zăpada era cât casa eu făceam tuneluri prin troiene.

Poți să-mi zici, chiar și Maria,
Dar, de vrei să fie bine,
Tu discret în epigramă,
Nu uita, să pui lungimea.

Prea multă noapte, întuneric, neînțeles - nu-ți pare, Maria?...Peste o săptămână vine soltițiul de iarnă, tâmpla nopții va începe a se lumina... apoi vine ZIUA ÎNTÎI DE DECEMBRIE. De ce nu te-ai mai bucura la tâmpla unei nopți albe, înseninate?!
Cu drag,

Rima o găsești tu...
(Maria)

Subiectul cu pricina
De la prânz până în zori
L-am ocolit de trei ori.
Poți deduce, deci, lungimea.

Chestia cu rima îmi amintește de o poantă veche și răsuflată:

- Foaie verde și-o lalea
Eu fac baie-n pielea goală.
- Bine, mă, unde e rima ?
- Rima e sub apă.

Numai că acum e DECEMBRIE, e frig și găsesc rima din ce în ce mai greu.-:)

Ela – revenirea în etern e doar cu o singură ducere, punctul acela din întuneric are o mare semnificație, tocmai inocența întâlnirii, atunci când încerci din timpul tău să țeși povești de iubire, iubiri răsturnate uneori tocmai de talpa grea a norilor, fiindcă nu întotdeauna sărutul cuprinde în el fizcul, poate fi doar deznodământul unei iubiri veșnice. Da, mulțumesc de sugestie, voi intra să modific, Decembrie cântă a miros de brad, ascultând colindul lin și blând. Decembrie e copacul veșnic cu ramurile desfăcute mereu a verde, a miros de gutui…Decembrie e gândul curat pus între petalele unei flori de nu mă uita… Decembrie e omătul troienit sub sănii cu clinchet de zurgălăi…

Ioane – noaptea e cea ce ascunde misterul, întunericul prinde contur doar când sufletul e plin de lumină și eu cred că tu nu ai reușit să descoperi lumina, așteptăm ca tâmpla nopții să se lumineze, despre ziua întâi de decembrie nu știu nimic, o noapte albă? Pai ce zici că trbuie sa ajung la Leningrad?… sau poate faci o surpriză de 17 decembrie? Atunci o petrecem împreună?

Dan – mi-ai făcut o surpriză deosebită să te aflu aici, aș fi vrut să pot continua, e frumos dialogul acesta, dar dacă tu nu ai mai găsit rima… poate altă dată

Maria, sensibila asezare intr-un punct intre intuneric si lumina. Pamant rasturnat.