Maria Prochipiuc

mă ghemuiesc între dorințe sub geana ta pletoasă ca firul de praf pe pervazul inimii îmbrac o părere sugrumate de vremuri amintirile fisurează trecutul captiv în neputințele norilor negri mă-neacă

îți povesteam despre mine scormonind cu aripi de fluturi trecutul la jumătate de august s-a copt albul înțelepciunii preziceri sub semnul biruinței mâini ridicate speranța condamnă goblenuri

rătăceam îmi purtam pana între dinți vroiam taină să îmi spui cu inima-n lumină intră…am lătrat pe aleea unui vers am așteptat un gând am mirosit visul am mușcat cum pipăiam în fiecare zi câte un

timpul mi te împarte undeva spre centrul țării acolo unde poate doar Sfântul Gheorghe închenunchează peste cuvinte într-un cântec de râs în doi această noapte a purității tainice o deschidem

oamenii se duc cănd se duc spre țări ce primăvara poartă acolo unde ploaia se așează în potir de floare sorbind miresme de culoare acolo unde lumea este bună și via se coace în butoaie

Preludiu la Sarbatorile de iarna Odata cu venirea Craciunului, Iasul ca de altfel fiecare spatiu cu simtire româneasca este cutreierat de mici si mari pelerini care vestesc în colinde bucuria

tu amintește-ți când inima-ți simțeam în mugurii proaspeți când gândurile făceau tumbe pe obrajii aprinși trupul crud chircit la lumina lunii își face culcuș în după-amiază te-am prins prunc și

Mi-as fi dorit sa fiu o floare, sa-nfloresc atunci cand stelele scanteiaza pe cerul albastru si chiar cenusiu, sa raspandesc in jurul meu parfumul frumusetii tale, iar daca , petalele imi vor cadea

pe buza lumii răsaduri de inimi zămislesc fântâni de vise săruturi ale nemărginirii ani numără să ne iubim închipuind lumina zilei umbra cuvintelor blânde de sete treci prin foc inimă

nici lumea nici infinitul nu mai poate visa singurătatea ne absoarbe-ntr-însa doar vorbe ciudate și-o haină îmbracă un suflet zăvorât în trup mă lași mereu pentru alte timpuri în noaptea brazilor

Apostrof - Revistă a Uniunii Scriitorilor ce apare la Cluj-Napoca, redactor sef: Marta Petreu. În paginile revistei din martie a apărut cu câteva sonete, Adrian Munteanu: La masa mea de scris un

sunt clipe când pe poteci neumblate timpul răscolește frunzele în căutarea unui surâs de fecioară te petreci meru în albastru noaptea ți se slobodă trupul în himere să știi că nimic nu este

sărutând pământul i-ai iubit pe toți dimpreună mi s-au rănit degetele ce-mi poartă pe obraz bucuriile și treistețile ca într-un monolog mă cufund în tăcere chiar de îmi vei ucide

Voi ști oare de ce și pentru ce am trăit? Mi s-a dat lumina și-am spart-o în mii de cioburi să pot umbla în umbra ei. Am primit ca dar al nașterii fulgi mari, ca din ei, peste câmpuri, să zidesc

Toate plecăriile sunt frumoase, indiferent cu ce și cum, orice plecare este un motiv de nostalgie. Imi place să călătoresc, fiecare călătorie aduce o revedere, apoi despărțiri, fiecare cu veniri și