Încă o noapte de decembrie

Nu știu de ce se întâmplă mereu exact așa cum nu vrei să se întâmple, mereu fugi, respingi, ești mereu într-un v-ați ascunselea perpetuu, ura îți cuprinde sufletul, trupul, cu aceeași patimă cu care ai putea iubi și totuși din această cauză nu poți iubi pe altcineva, din cauza acelui CINEVA. Ajungi undeva pe marginea prăpastiei cu piciorul ridicat spre hău... încerci să te îndepărtezi undeva departe de lume, sperând să-ți regăsești liniștea și șansa de a începe un nou drum, simți că parcă ți se limpezește orizontul și parcă totul începe să se ordoneze, acel cineva era parcă elementul perturbator care arunca în aer toată liniștea ta. De ce acest joc? Unde se poate ajunge? A dispărut, și te bucuri. Și totuși îl cauți prin cuvinte și necuvinte, prin vedere și nevedere, orice încercare de a-l scoate din minte e sfâșietoare, îți apare în vise, în coșmaruri, ți se pare uneori că îl zărești acolo unde l-ai văzut prima dată, ești ca un alcoolic rămas fara băutură, singura amagire e doar visul, acolo ... dar nici în vis nu îți poate vorbi, visele te înconjoară cu tristețea... în vise te pierzi sub protecția brațelor, te cuibărești la piept și simți că iubești, simți de multe ori căldura pe palme... ești bolnav de prezența în vis și de absența în realitate...