Poezie
Portret de femeie
poem în proză
4 min lectură·
Mediu
Femeia aceasta mi-a dat întâlnire în labirintul înconjurat de clipe albe, acolo unde vibrațiile au o trăire sufletească aparte. Ea visează începutul unui sunet pur cu o expresie tulburătoare, și-a prins în suflet cununi ce împletesc și despletesc iubirea în jurul vremurilor, aducându-ne aminte că timpul e ireversibil.
Din pânză de păianjen rotește timpurile într-un dans amețitor, într-un ritm ce coboară tăind spațiul, vestind necontenit înfășurarea printre cuvinte numele unui singur bărbat, dar mereu dorind întregul, născând doar tăceri peste întrebări stinghere.
Sufletul acesta de femeie încătușat vremelnic se atârnă de poezie și, din când în când, își oprește pașii obosiți în Catedrala Notre-Dame din Paris, închină momentului un vers în ambianța monastică, încearcă mereu să se construiască din mine, din tine și-apoi între stânci.
Plecările ei se strâng mereu sub pleoape ca niște amiezi de-ntoarceri în trecut, tivind prin rotocoale a văzduhului nemărginire și, deseori cu zâmbet, privește spre Porte d\'Orleans, așteaptă mereu un trecător atotbun, care umbrit de mâinile sale să rotunjească misticul prin semnele de plecare ce îi sunt.
Femeia aceasta poet își adună drumurile cutreierând chipuri și încet, încet, devine femeia fără noapte, în cameră se adăpostesc vapoare ce nu-și mai pot întinde pânzele, mâinile întinse a mângâiere râmîn la cina timpului într-o lume vegetală, e toamnă!
Toamna aceasta plină de albastru nu mai poate aștepta, nu mai poate pierde întâmplarea de a nu mai fi chipul mereu întors spre ziua de mâine, pentru a stinge setea cea mai nestinsă, fiindcă în timpurile acestea nu se mai face dragoste… mâinile s-au înfundat în nisipuri prea mișcătoare, încercând să alunge durerile nepermise.
Poeta întâlnirilor în alb merge uneori pe urmele ploii, în roz, în rozul acela iscodit dintr-o altă poveste, în nuanța părului te cuprinde, dând culoare irisului unde poți desluși lacrimile unui început de toamnă, înclinată mereu spre venirea celor de dincolo de lumea ei.
Femeia nedeslușită, cu bărbații toamnelor abia începute, cu ochiul deschis mereu spre o troiță de unde vrea să-și atingă înaltul, își amintește mereu numărul unde a scris amintirea, zâmbește de cele mai multe ori nopților în taină.
Cu ochii prinși undeva aiurea, fredonând La vita e bella, își potrivește de cele mai multe ori dimineața în oglindă și așteaptă mereu să fie cuprinsă între nopți, măcar cu o atingere, se retrage din dezordinea lumii pe insula St. Paul.
Ora de santal îi cuprinde miezul nopților răsfirând culori în arabescuri de cuvinte, iluzii schițate prea târziu prin Place de Voges, unde își dorește doar o plimbare pe chei, să își lase gândurile deoparte, să poată vedea totul așa, în nuanțe deschise. Prinde din mers întâmplări fără fotografii, imagini estompate la capăt de drumuri.
Orele poetei se irosesc uneori pe un arc de cerc, mergând desculță printr-un intinerar de noapte, alege respirația lentă, șlefuiește apele aplecată spre miezul pământului. Dedică ode pustiului într-un cântec de adormit luna cu avânturi nemaipomenite, răsuflând liber a Dumnezeu.
E atâta liniște în jur încât poți auzi cum ceasul bate ziua nouă, drumurile se fac vreascuri, câinii lumii fugăresc lumina măcar spre o noapte, trecând ușor din septembrie spre octombrie, când poeții își dau adunare pe o pagină fără umbra următorului vers.
Poeții sunt ca o întâmplare a poeziei de a fi, ca un cântec de dor ce nu-i al lor, ca o liniște de jur împrejur, ca o viață între paginile unei lumi, cu pereți albi și muchia singurătății înclinată spre ultimul timp.
În fumuriul de seară toamna colecționează somnul de duminică ascunzând în fiecare anotimp lacrima ce știe să o tacă, criptează în ea pierderea de mamă destăinuind veșmântul fumuriu cu cealaltă jumătate de dimineață, fiindcă orele o cunosc altfel, cu trupul prea așezat în patru unghiuri.
La încheierea destinului, ea ascultă Bach, traversează spre Mairie de Paris, unde fântânile sunt deschise, castanii de jur-împrejur sunt încă de un verde stins, văratec. Undeva la colț de Luvru viorile rămân nenuntite, ca o amintire în alb. În orașul acela nu se doarme, ci doar se cumpără adevăruri bine păstrate și singura oră se lasă mușcată de șerpuirea duminicii.
Să fi sosit ceasul despărțirilor? Da, e ceasul ce cochetează azi cu femeia din valea nedeslușită, traversând Place Saint Michel…E ora de santal, acolo unde nu se mai așteaptă nici o mână uimită să traseze cercuri, unde visurile se aștern… e ora când ea este deja praf de lună galbenă.
Azi, și numai Azi, putem schimba roșu cadmiu al danaidei din blestem în binecuvântare. Hai să stingem lumina, să ne trezim în umbra umbrelor, să ascultăm porunca necuprinsului atârnând de o streașină un fir de dor, un fir de tăcere, o coajă de lacrimă, tăinuindu-ne!
0154
0
![\"Photobucket](\"http://i70.photobucket.com/albums/i113/katherina_2006/tour-effel.jpg\")
sincere aprecieri,