Ne-am regăsit într-un crepuscul de lumină

rătăceam îmi purtam pana între dinți vroiam taină să îmi spui cu inima-n lumină intră…am lătrat pe aleea unui vers am așteptat un gând am mirosit visul am mușcat
cum pipăiam în fiecare zi câte un număr cum miroseam în fiecare clipă câte o rimă
ți-am dat în dar nebunia frumuseții mi-ai răspuns cu lacrimi de înger
primește gândul meu într-un crepuscul de lumină…primește glasul meu într-un vals de tăcere primește ochii mei ca floare de nu mă uita

Zâmbind – plângănd, zâmbeam, pierzându-mă-n privirea ta, încercam să-ți înțeleg mirarea din cuvinte. Plângeam, regăsindu-mă dincolo de iubire. Zâmbeam atunci când încercam să te uit, să uit că te iubesc. Plângeam când soarele-mi ascundea privirea dincolo de uitare. Zâmbeam gândului că lacrimile erau de fericire. Plângeam spre orizonturi în așteptarea curcubeului. Zâmbeam atunci când nu vroiam sa mă vezi plângând si uite așa, zâmbind - răzând, te mințeam, mințindu-mă pe mine.

să îmi aduc aminte să îți scriu să îmi aduc aminte să pun într-o călimară puțin din sufletul tău
să îmi aduc aminte floarea albă pictată într-un orizont al ochilor tăi
să îmi aduc aminte… cum ai coborât m-ai luat de mână și nu m-ai lăsat să admir ceea ce lăsam în urmă

Dacă aș fi lacrima din ochii tăi, m-aș rostogoli pe obrazul tău, iar la marginea zâmbetului ți-aș scrie: timpul trecut a fost frumos, cel prezent l-ai dat uitări, iar cel viitor, e mult prea departe! Căldura lacrimii tale are puterea să topeasca noianul zapezilor, adunate în picătura de ploaie și să le transforme în raze de soare! Uneori arsura lacrimilor îmi strânge inima de parca vrea să-i sufoce și ultima speranță! In lacrima de pe obrazul meu vei descoperi foșnetul frunzelor, glasul cristalin al inimii cu care doream să-ți cuceresc sufletul! Mă întreb: tu ești cel rătăcit printre muritori și mă cauți să mă fericesti?

„undeva unde unda inimii într-un val de mare se pierde
vei săruta ceea ce nici tu nu credeai că vei găsi…”

Undeva în depărtări cuvintele și-au pierdut din prospețime, și-au pierdut înaltul, doar noi, chipuri cu umbre împrășiate în mai multe roluri, le jucăm de mai multe ori pe zi. Tu spui că încă mă iubesti, eu că a fost odată ca-n povești…și am sărutat ceea ce credeam cu adevărat, nu erai iluzie nici umbră trecătoare, nu erai nici gând de aiurea, nici închipuire, îmbrățișați pe un peron de gară pustie, cuvintele își uitaseră înțelesul, erai doar tu. Și… cred… că eram și eu…eram noi.

sunt calm ca un nebun ce își pregătește sinuciderea sunt amețit ca după o beție de versuri
sunt fiu adoptat dintr-o mamă ce nu s-a născut iar tatăl meu sunt eu
sunt fructul pomului meu sunt pana porumbelului meu și sunt lacrima îngerului meu…

ești înțelesul cel mai presus de fire, ești un frumos nebun! Cuvintele erau mai puternice decât instinctele, ne adunasem universurile sub un crepuscul de lumină, învăluind totul în mister. Și trebuie să știți voi toți că...în spatele cuvintelor erau ascunse sentimente adevărate, trăiri care reușesc să sensibilizeze...


descarc universul de plete inund cerurile cu lacrimi aduc lumina într-o noapte pe care ți-o fac cadou
într-o seară cu denie adormi liniștită că veghez să visezi toți îngerii întinși la picioarele tale cu trandafirii eternității…