Maria Elena Chindea

Am ezitat mult timp să-ți răspund la cuvintele și urările frumoase. Am mai spus-o: viața mi-a oferit toate decorațiile . Sunt o iconoclastă prin definiție, construiesc și dărâm socluri întru autodefinire cât mai complexă. Pentru mine, în acest moment, esențial este mesajul poemelor, forma (fără să-i contest valoarea) contează mai puțin. Este și foarte adevărat că o « formă » mai aproape de perfecțiune, face și mesajul mai ușor de comunicat și primit de destinatari. Pe de altă parte, sunt în primul an al ciclului evolutiv de nouă ani (spiritual), an în care ființa umană se redefinește, pe alte fundații și într-o altă manifestare. De aici provine și plaja foarte largă de « cofraje » în care îmi torn cunoașterile, mai mult sau mai puțin limpezite. Acum sunt mai preocupată de turbioanele interioare, decât să decodez care parametri tehnici îi consideră conducătorii site-ului valabili « poeziei autentice ». Iar ce înseamnă aceasta cu adevărat – rămâne valabil. Am văzut poezii (premiate sau nu) autentice care mi-au plăcut și mie foarte mult, dar pe care oameni (iubitori de poezie) dinafara gintei poeților nu le înțeleg deloc. Deci, pentru cine scriem? Eminescu poate fi înțeles (măcar 1/3) de oricine care nu are obișniunța alegoriei, metaforei. Sunt și altele timpurile, dar asta înseamnă că ne adresăm doar elitelor. Cred că oamenii de artă au “responsabilitatea grozavă” de-a “lucra” asupra percepției “frumosului” asupra maselor, de-a ajuta omenirii să-și pună filtre divine în privire. Pentru că omenirea avansează spiritual mai repede prin artă, decât prin tehnică. Dacă scriem într-o păsărească pe care ne-o înțelegem doar noi între noi-cred că mai bine ne apucăm de plantat pomi. Poezia, constat cu tristețe, se transformă tot mai mult într-un exercițiu intelectual, iar superinteligent era și Lucifer – dar la ce i–a folosit, lui și universului ? Deocamdată importantă este « puntea » de comunicare, autentificările (oricum subiective și destul de aleatorii), contează pentru mine doar sub perspectiva numărului de vizionări și atât. În rest…totul e comun și simplu. Reverență pentru spiritul tău-chiar dacă tu îl cam repudiezi. Jocurile sacre ale vieții… Frumusețea stă (n-aș vrea să zic "doar" - ar fi prea dur) stă în ochii celui ce privește (sau se privește pe sine). Jocurile iluzorii ale materiei....
Cu drag, aceeași și mereu alta, Maria

"Viața se joacă" pe toate mădularele noastre, ne respiră când din "furnal" când din "meduză". O tăietură în diamant a realului, puțin rotunjită de iubirea din poem. La final (doar o idee-nu te supăra) "un copil" "care se zbate în brațe"...
Chiar dacă ești monica bellucci, nu e un poem blând.

Cu drag, Maria

Era gata să nu-ți citesc poemul; am intrat în recul cu titlul. Refuz să-mi asum acest “filtru” al privirii miracolului simțirii. Noroc că (în urma introspecției) n-am găsit niciun punct comun cu imaginea ta din inima mea… Am să analizez doar enunțul “te-autodevorezi, antropofage” și asta doar din perspectiva luminoasă a sensurilor profund spirituale. E minunat când putem să accesăm fântâna interioară, mina de aur pe care o purtăm în noi. Toate experimentările
materiei se petrec “autodevorându-ne esența”, lumina. Magic este că acest proces este invers proporțional capacității noastre de autodevorare. Lăcomia ne face mai bogați. Remarc cursivitatea ultimelor tale poeme, nu mai sunt sacadate. Mi-a plăcut cum « picură-n pupila nopții trează » căutarea ta . Nu mai insist că iarăși mă cerți pentru locvacitate. Sunt mândră de tine și mă bucură găsirile tale. Cu-aceeași reverență a spiritului.
Cu drag, Maria

Mi se pare că (în parte datorită titlului) este un poem odă închinat vârstei a treia, poate acea “celei” este cu adresă directă la cineva din familie (poate bunica?) . Extraordinar de discretă și plină de acuratețe descrierea serenității – acel copil “care se hrănise cu timp îndelungat”. “Pajiștea” “dintre tâmple” unde “fericirea se juca” îmi pare o mângâiere duioasă (indiferent că încă mai este printre noi sau e “dincolo”) a spiritului “celei” sau celui în fața cărora “se închină” “ca într-o biserică toți sfinții”. Sper că am desfifrat bine poemul tău, dar indiferent de e sau nu adevărată decodarea mea, coloana vertebrală a acestei poeme mi se pare a fi acel “mă apropiasem până la atingere”! Numai te “apropii” de oameni situații, sentimente. Cum poezia există și dincolo de intelect, indiferent de story, pe sufletul meu s-a așezat o peliculă de indefinită suavitate și tandrețe, inima a cântat ode și s-a așezat în cruce ascultând “o melodie pe care n-o compusese nimeni” Mulțumesc.
Cu drag, Maria

De sub marcajul puternic al lui J. Clavel, acel alchimizator: “să vezi cum crește piatra”, am plonjat (cu ce încântare încă n-am găsit verb să-ți redea) în “piatra” ta “forfotitoare”. Extremele curg una din alta, se împletesc și se potențează una pe alta. Efemer (“flori”) – durată (“piatră”); neclintire – forfotă, gingaș – dur, “întuneric” – “lumină”… Aș zice că acesta este un poem “totalității” asumate și însumate (la toate nivelele trăirii) al tuturor contrariilor – complementare. Liantul tuturor – dragostea! Pe care, din păcate, noi le gândim, le simțim și acceptăm separator. N-am să te laud pentru poemul acesta, n-ar însemna nimic. Am să-ți spun doar: îmi doresc (și eu am o rezonanță mare cu “piatra”) să fiu și eu o “floare” crescută din “burta” ta, “piatră” născătoare de mici miracole! Semnez și eu pe “colina” ta.
Cu drag, Maria
P.S. Verifică și mai în urmă. Am lăsat semn.

Îmi pare că punctul de plecare al poeziei tale este drama prezentă pe toate canalele de știri. Impresionant este că descrii cu multă lumină o felie de viață hașurată în oroare. De parcă doar "oglinzile văd totul"; tu ești în spatele lor, ca un observator detașat, care păstreză în amintire doar frumosul. Un film rulat în relanti ca un omagiu al unor ființe la fel atâtor altele care participă simplu și firesc la jocul magic al vieții - "chicoteli și câte-o poveste" au trecut peste ele. Asta până când un "glonț" sparge peisajul idilic și "moartea îmbrățișează" totul. Delicatețe, tandrețe față de o năpraznă venită din nicăieri. "Oglinzile nemișcate", singurele martore detașate ale unei orori asupra căreia nici nu merită să insiști. Să rămână doar frumosul. Și sirena care să ne-amintească ce frumoasă e viața, cu gesturile ei mărunte....
M-a atins cu frumos și m-a durut! Mulțumesc.
Cu drag, Maria.
Verifică poezii mai vechi. Am mai lăsat semn la două!
Aceeași Maria

Mie mi se pare că transmite un mesaj mai profund decât cred (poate mă-nșel) că a perceput Valentin! Eu o percep (poezia) ca pe un crochiu discret al acceptărilor și neacceptărilor (oameni, situații) noastre, chiar al înstrăinărilor! Acel "în rest nu ne știam" - mi se pare emblematic! Că suntem "cărți ale chipurilor" numai în anumite momente, între îmbrăcatul lumii și o fugă ("pe-aci ție drumul")... Ceva între familiarul care ne îmbrățișează și înstrăirea care ne îndepărtează și de noi și de lume. Sau poate doar mi se par mie, mai multe sensuri decât ai vrut tu să dai! Oricum, mi-a plăcut! Cu drag, Maria

"M-am așezat în lotus pe-o bucată de lună care stătea să nască" - mi se pare de-o plasticitate uluitoare. Te și vedeam ca un demiurg androginal "descântând turcoaze la marginea lumii" și orânduind treburile prin univers. Atâta durere și tristețe bine controlate (aș spune că-s atât de discrete încât le-aș numi suave - sună rău?)degajă poemul tău că mi s-a strâns inima. Se poate să-ți "placă" ceva atât de mult încât să doară? Asta mi s-a întâmplat!
Cu drag, Maria

"tone de liniște direct în inimă" - chiar și singure aceste versuri ne-nveșmântează privirea de dinlăuntru cu alte filtre ale înțelegerii! E prima oară când te "citesc" și altfel citesc lumea! Mulțumiri
Maria

E o adevărată încântare să las câteva vorbe la ultimele trei poezii ale tale (după o absență mare din paginile site-ului). Mă bucur că ți-ai găsit drumul tău de-a "conversa cu spiritul tău divin" și că ești și-n asentimentul celor cu "ștampila"! De data aceasta sunt și eu de acord cu ei (minune!), se pare că ai reușit o oarecare echilibrare a balanței interioare. Sper ca primirea în eșalonul de elită al adevăraților poeți, să spulbere pentru totdeauna, eventualele, "crize" de dezertare din tărâmul poeziei! Să nu scapi nicicând din vedere că prima datorie a existenței fiecăruia, este față de lumina din sine! Și cum lumina din tine se relevă lumii și ție cel mai bine prin poezie (este certitudinea mea neclintită), este de la sine înțeles că nimeni și nimic n-ar trebui să oprească verbul tău să strălucească. Nici măcar Maria care mai scapă caii (cele cinci planete din foc, plus zodi și ascendentul în foc) într-o logoree verbală (am de recuperat 4 ani de muțenie) deșănțată.
În altă ordine de idei, fii atent că folosești cam des: "năpârlire" și "sonanțe" și cum tu ești mai scrupulos nu năuc ca mine... Nu sunt de acord cu: "cum goale-s ale inimii sertare"- e doar o aparență; orice atinge desăvârșirea în evoluție-dispare, trece într-o formă superioară, care ne dă senzația de "gol". "Nașterea cu moartea se confundă" - adevărat zis-ai bre, cresc una din alta (totul e viață în cele mai diverse "forme"), sau cum spunea R.M.Rilke "când viața ne-o credem în toi, moartea în miezul ființei, plânge în noi!"Cercul creeației, magia ce suntem! Dar așa cum moartea este tot viață într-o altă formă, așa și blazarea, ratarea, amarul cu care tot patinezi poemele tale, de fapt sunt forme ale unei bucurii sălbatice ce freamătă-n adâncuri, deși tu tot cauți S-o înnăbuși. "Sărutul răstignit pe nimbul lunii" contrazice visceral acea "vină" care face "în tâmplă" "amarul să-nflorească"! Sunt doar alinturi. Traseul omului prin viață e zebrat de-ngenuncheri, care sunt clipele cele mai luminoase ale vieții; pentru că ne dă măsura cunoșterii noastre și-a caracterului! Cunoaștere adevărată mi se pare acel"iau noul trup și îl jertfesc furtunii!" Evoluția nu în plutire lină are loc, ci "în furtună"! Îmi place și-mi satisface spiritul din ce în ce mai mult forma curgerii tale!
Cu aceeași reverență sufletul îmi cântă.
Cu drag, Maria.

Salut voios de pionier, ultimelor tale creații. Cu întârziere, las și eu două vorbe: mi-a plăcut (imaginându-mi personificată) cu osebire"și chiar nemirarea, învinsă, se miră". Vedeam "mutrița". "Tranșeele frunții" tale dau muguri și flori splendide, așa cum de altfel mă și așteptam! Numa (cârcotașă cum mă aflu) cu acel "să lepede jocul pe țărmuri uitate" nu sunt de acord! Toată manifestarea face parte din "jocurile divine"; jocul sacru al vieții nu se termină niciodată, doar se schimbă și ne schimbă! Cu aceeași reverență a sufletului, la mai mare! Cu drag, Maria!

*** Răspuns lui Valentin ***

Nu era vorba de nici un cub în poezia mea, ce-i drept cam dezlânată prin aglomerarea prea multor idei nu îndeajuns de șlefuite. Era doar o exprimare plină de prețiozitate vizavi de "rostogolirea" versurilor mele, cu alte cuvinte sunt o nulitate care "flecăresc" din când în când. Din cauza unei defecțiuni tehnice și-a nepriceperii mele, răspunsul a apărut dublat. Nedumeririle celelalte sper că ți s-au limpezit. În privința "locvacității" cam ai dreptate; câteodată pot și vreau s-o controlez, alteori...o cam ia înnaintea mea. Dar nici nu vreau să devin un ghem de stresuri tot măsurând și tăind. E în atenția mea - dar las lucrurile să se "întâmple" firesc, pas cu pas. Îți mulțumesc că mai ai grijă să mă tragi de mânecă din când în când. Mai și corectez când sunt atenționată!

*** Răspuns lui Gabriel Tudorie ***

Mărturisesc că a trebuit să meditez îndelung să-mi dau seama (încă un mi-e clar) ce a putut să vă supere atât încât să faceți risipă de vorbe pentru un enunț care putea fi simplu: “Scrii o poezie pătrată (antipoezie) și n-ai Cuvântul la tine!” Dacă așa ați fi scris, aș fi fost gata să accept și să mulțumesc frumos! Deși aștept de-atâta vreme pe cei care au Cuvântul la ei să-mi dea un sfat constructiv, cu punct și virgulă, despre ce au sau ce n-au « zicerile » mele. Toată avalanșa de vorbe din jurul singurei fraze care ar fi trebuit fi scrisă, nu este decât parada ieftină a unui spirit (încă sub influență bahică) care se consideră deținătorul adevărului (și talentului) absolut! În consecință vă răspund: s-ar putea să aveți Cuvântul poeziei la dvs. dar cu siguranță Cuvântul inimii vă lipsește! Acestea fiind zise, vom “flecării” amândoi în continuare; dvs. despre “drogați” și “canale”, eu despre restul…..
Aștept cu interes “ne-mort” următoare oprire bahică!
P.S. Cât despre uruburu, credeam că l-ați recunoscut chiar deghizat de la înălțimea dvs. Didactică.
Maria
___

Mărturisesc că a trebuit să meditez îndelung să-mi dau seama (încă un mi-e clar) ce a putut să vă supere atât încât să faceți risipă de vorbe pentru un enunț care putea fi simplu: “Scrii o poezie pătrată (antipoezie) și n-ai Cuvântul la tine!” Dacă așa ați fi scris, aș fi fost gata să accept și să mulțumesc frumos! Deși aștept de-atâta vreme pe cei care au Cuvântul la ei să-mi dea un sfat constructiv, cu punct și virgulă, despre ce au sau ce n-au « zicerile » mele. Toată avalanșa de vorbe din jurul singurei fraze care ar fi trebuit fi scrisă, nu este decât parada ieftină a unui spirit (încă sub influență bahică) care se consideră deținătorul adevărului (și talentului) absolut! În consecință vă răspund: s-ar putea să aveți Cuvântul poeziei la dvs. dar cu siguranță Cuvântul inimii vă lipsește! Acestea fiind zise, vom “flecării” amândoi în continuare; dvs. despre “drogați” și “curve”, eu despre restul…..
Aștept cu interes “ne-mort” următoare oprire bahică!
P.S. Cât despre uruburu, credeam că l-ați recunoscut chiar deghizat de la înălțimea dvs. Didactică.
Maria
___

„Până când vom afla adresa unde picioarele ni se vor opri“ – mi se pare corolarul unui demers al cunoașterii interioare, demers sensibil, nostalgic, cu un dulce parfum retro. Dacă-mi este permis, eu mi-aș dori ca picioarele să nu ni se oprească în veșnicie. Și când vom termina de desfrunzit miracolele planetei pământ, să ne trimită Tatăl în alte părți ale cosmosului să mai adăugăm o petală cunoașterii, până să fim desăvârșiți ca și El! “Veșmintele uitărilor, corsetul ce strânge atâta trecut!” Timpul nu are dimensiuni, trăim într-un prezent continuu, numai mintea noastră alunecoasă ne proiectează într-un trecut care nu mai există (nici noi cei de atunci nu mai existăm) sau într-un viitor ce nu se știe încă ce haină va îmbrăca. Așa se face că reușim de multe ori să ne irosim viața – uitând să trăim în singurul timp care contează – ACUM-ul continuu! Îmi plac poeziile din ciclul ăsta al tău Niarne
Cu prietenie, Maria!
În privința "îmbătrânirii", zău că nu te cred. Pe tabloul meu interior, tu ești o copiliță cu destulă experiență, dar copiliță, suavă,dulce- în felul acesta îți percep eu lumea interioară.Și cum fiecare trăiește în proiecția lui- asta e! Cu prietenie, Maria

Emoționantă invocație a celui ce ți-a dat ocazia să te bucuri de miracolul acestei vieți. De-atâtea ori uităm cât le datorăm celor ce ne-au dat viață,punând în cupa noastră goală tot ce au putut și au știut și ei! E bine că tu ți-ai amintit de ei înainte de a fi prea târziu să le mulțumești pentru darul vieții! Versuri simple, curate, exprimând o inocență a vârstei!
Cu drag, Maria

M-am cam încurcat în firul povestirii tale, pentru că treci cu nonșalanță dintr-untimp trecut la cel prezent, încât la un moment dat nu mai știam de cine, ce vorbești! Delimitează te rog mai bine trecerea de la un timp la altul, ca să se poată urmări firul acțiunii mai ușor! Cred că n-ar strica de a-i pune puțină "carne psihologică" (în puține cuvinte a-i putea să creionezi o personalitate tuturor personajelor - altfel sunt doar nume care fac anumite acțiuni și-atât)tuturor celor ce participă la povestea ta! Oamenii nu acționează doar ca nume - au personalitate, bagaj informațional etc....Fără o creionare (chiar și fugitivă)nu ai "personaje" în proza ta ci doar o masă care poartă diverse nume! Nu te supăra pe observațiile mele - citește prozele scurte ale clasilor (unii i-ai învățat și la școală) și-ai să vezi că ei spun o poveste cu "personaje" nu doar cu niște nume! Am citit și poezia ta! Acolo tatăl tău e un "personaj", are "carne psihologică"! Cu drag, Maria - și continua!

Întâmplarea face să fi postat și eu o poezie dedicată femeii chiar azi când am deschis pagina dvs. Spuneți: „c-aș fi iubit o sută de femei” – eu vă cred, nu vă temeți, dar vă întreb (întrebare de femeie la afirmații de bărbat) – pe câte din ele le-ați și cunoscut? Dar nu așa la suprafață, ci cu toate universurile ce le compun? „C-am jinduit la mii și nu la sute”(veșnica obsesie ridicolă a numărului) – prin număr vreți să supliniți senzația (mărturisită sau nu) de neîmplinire? Mă-ntreb câți bărbați au cunoscut și posedat vreodată vreo femeie? Posesia aceea profundă, posesia – împărtășire în care fiecare este catalizatorul celuilalt întru înflorire pe drumul Cunoașterii (pe absolut toate palierele ființei). „Timpul să rămână leneș jos” – e foarte frumos spus, dar timpul nici n-ar mai exista dacă a-ți cunoaște cu adevărat (citește și poezia mea, poate te mai luminează) o singură femeie. N-ai mai avea nevoie de-„o veșnicie întreagă de femei” pentru că le-ai avea pe toate în una singură! Mi-a plăcut imaginea depărtării „ca de la noapte la privighetoare!”
Cu drag, Maria și iartă-mă dacă te-au supărat observațiile mele, nu asta am vrut – doar niște limpeziri.......

Femeia aceea n-a iubit niciodată, dacă acum nu mai are iubirea în sân! Iubirea nu e o ecuație simplă! Când cu adevărat iubești și dărui altora din tine, nu vei sărăcii niciodată - vei fii mai bogat! Cu cât dăruiești mai mult, cu atât va fii mai bogat, ți se întoarce însutit! Deci exclusă varianta ta ca idee. Altfel, poemă liniștită curgând previzibil în mare!

Acel „pentru a nu fi tentat să ajung speculant ca voi toți” mi se pare emblematic și definitoriu. Cred, de fapt am certitudinea că această dorință nu vă poate fi îndeplinită! Nu are cum câtă vreme ființați în dualitate. Conform celor mai înalte învățături spirituale, „ce e sus e și jos, ce e jos e și sus”, iar „noi suntem oglinda fiecăruia, precum și oglindim întreaga creație”! Dacă faceți o escavație în adâncul adâncului dvs., acolo unde până și o respirație doare pentru că ți-ai decojit orice fel de epidermă ce-ar putea să mai ascundă ceva, veți descoperi că sunteți un speculant! Asta dacă aveți curajul să vă priviți monștrii interiori în față și să-i acceptați (până ai transforma)! Toți suntem niște speculanți! E adevărat că de la o anumită treaptă a dezvoltării spirituale în sus, totul îmbracă alte forme mult mai rafinate și subtile (deci mai greu de recunoscut), dar speculăm multe, foarte multe „pe-un dus întors de-a lungul gârlei mizere”! Ridicăm ușor piatra „dar la cotațiile bursei de mărfuri” cumpărăm și vindem încontinuu, viață după viață, speculând fel și fel de „mărfuri”! Nu țipați că nu! Harul, cunoștințele, meseria – sunt „materia speculată! Nu vă faceți iluzia că e gratuit, și „plata” are forme infinite; amirația celorlalți, recunoașterea – bunăoară! Greu e drumul evoluției spirituale...Iar cei care ne enervează (deranjează) cel mai tare – sunt profesorii noștri cei mai buni; răul, urâtul din ei este și-n în noi îngropat adânc, foarte parșiv ascuns, travestit! Suntem în dualitate și câtă vreme nu reușim să privim (dar cinstit) cu-același ochi și criminalul în serie și sfântul, nu putem ridica piatra-înseamnă că încă avem în noi grădina de monștri (doar că nu suntem conștienți de asta). Vă rog să nu luați rândurile mele doar ca pe niște „sofisme” sau „filozofeală de baltă” – sunt adevăruri trăite, arse în mine, o experiență dură, o întoarcere din moarte, un punct ZERO și o altă (re)naștere acum 12 ani. Asta m-a făcut să am o altfel de perspectivă! Gândiți-vă că pentru oameni de o înaltă vibrație și noi suntem „maidanezi costelivi” sau primate! Să observăm creația, pe cei mai jos ca noi, dar fără dispreț! Nufărul are rădăcina în nămol, iar noi „sorcovim cu scaieți” la poarta raiului (luminii)!
Fă un exercițiu de imaginație: Dumnezeu spunând „scormoniți! Scormoniți, amărâților!” Iartă-mă că am scăpat caii și m-am pornit! Din drag e toată pledoaria mea! Altfel radiografia timpului pe care-l trăim e bună, dar filtrul prin care privim noi ni-l punem în ochi!