Poezie
Reîncarnare
1 min lectură·
Mediu
I
E moartea un pian cu clape roșii
Psalmodiind sonanțele bizare,
Precum se leapădă de trup leproșii
M-abandonez spre viața următoare.
E plânsul năpârlit de poleială
Cu sâmbete-nvechite-n așteptare
C-o lume de apoi flămândă, goală
Cum goale-s ale inimii sertare.
E vrerea ca și cum n-a vrut să fie
Îndestulată dar mereu flămândă
Virtutea deghizată e-n trufie
Iar nașterea cu moartea se confundă.
II
În tâmpla mea cu strălucire-amară
Sălășluiesc și patimă și veghe,
Către-adevărul ferecat în zeghe
Cer să mă plăsmuiască-a doua oară.
Din neclintirea grea, nepământească
Un nou destin purtând o nouă vină
Pulsându-mi în artere grea lumină
În tâmplă face-amarul să-nflorească.
Sărutul răstignit pe nimbul lunii
E nesperarea ce-o urmează magii.
Fosforescent, în zarea de carnagii
Iau noul trup și îl jerfesc furtunii.
043647
0
E o adevărată încântare să las câteva vorbe la ultimele trei poezii ale tale (după o absență mare din paginile site-ului). Mă bucur că ți-ai găsit drumul tău de-a "conversa cu spiritul tău divin" și că ești și-n asentimentul celor cu "ștampila"! De data aceasta sunt și eu de acord cu ei (minune!), se pare că ai reușit o oarecare echilibrare a balanței interioare. Sper ca primirea în eșalonul de elită al adevăraților poeți, să spulbere pentru totdeauna, eventualele, "crize" de dezertare din tărâmul poeziei! Să nu scapi nicicând din vedere că prima datorie a existenței fiecăruia, este față de lumina din sine! Și cum lumina din tine se relevă lumii și ție cel mai bine prin poezie (este certitudinea mea neclintită), este de la sine înțeles că nimeni și nimic n-ar trebui să oprească verbul tău să strălucească. Nici măcar Maria care mai scapă caii (cele cinci planete din foc, plus zodi și ascendentul în foc) într-o logoree verbală (am de recuperat 4 ani de muțenie) deșănțată.
În altă ordine de idei, fii atent că folosești cam des: "năpârlire" și "sonanțe" și cum tu ești mai scrupulos nu năuc ca mine... Nu sunt de acord cu: "cum goale-s ale inimii sertare"- e doar o aparență; orice atinge desăvârșirea în evoluție-dispare, trece într-o formă superioară, care ne dă senzația de "gol". "Nașterea cu moartea se confundă" - adevărat zis-ai bre, cresc una din alta (totul e viață în cele mai diverse "forme"), sau cum spunea R.M.Rilke "când viața ne-o credem în toi, moartea în miezul ființei, plânge în noi!"Cercul creeației, magia ce suntem! Dar așa cum moartea este tot viață într-o altă formă, așa și blazarea, ratarea, amarul cu care tot patinezi poemele tale, de fapt sunt forme ale unei bucurii sălbatice ce freamătă-n adâncuri, deși tu tot cauți S-o înnăbuși. "Sărutul răstignit pe nimbul lunii" contrazice visceral acea "vină" care face "în tâmplă" "amarul să-nflorească"! Sunt doar alinturi. Traseul omului prin viață e zebrat de-ngenuncheri, care sunt clipele cele mai luminoase ale vieții; pentru că ne dă măsura cunoșterii noastre și-a caracterului! Cunoaștere adevărată mi se pare acel"iau noul trup și îl jertfesc furtunii!" Evoluția nu în plutire lină are loc, ci "în furtună"! Îmi place și-mi satisface spiritul din ce în ce mai mult forma curgerii tale!
Cu aceeași reverență sufletul îmi cântă.
Cu drag, Maria.