mara manolache

Luna crește pe cerul străin umbrele morții mă pasc alintate în universul alb abia tresar un zgomot de fulg, haite de lupi aleargă flămânde urmele pașilor sunt încă vizibile, străbat cărările

Curg râuri de cascade pe fața munților de argint de atâta strălucire se țin rocile de mâini, lumina cu aripile desfăcute din flaut cântă fermecată, perdelele naturii în pumnul meu se

Răsare noiembrie tăcută cu ramurile brumei desfăcute pământul jilav toarce-n așteptare zăpada fermecată ce curge din poveste acoperind culoarea frunzei plină de speranțe. Împrăștie o ceață

Cărările străbat prin viscolul care acoperă strălucirea anotimpului hilar de vreme mâncată de un timp nervos făr\' de milă, curioasă prind aripi astrale să curgă poveste, visele le împletesc cu

îmi tremură mâna când vreau să-ți scriu, cuvintele îngheață gândurile ce-mi apasă liniștea amară, insist să mă auzi când vocea mi-i tăcută ca o toamnă, se duc cuvintele aiurea nu înțelegi

Îmi șterg lacrimile printre nori mă încurc de-a mea poveste fără vise ar fi ușor. Þinutul toamnei străbat flămând rătăcesc calea tremurând fără tine ar fi cumplit. Frunzele ard

Răsar gânduri ca visele nopții ce-mi strâng culoarea din obraji unde mă îndeamnă să fiu falsă prin câmpul golit de povesti. Întind, ramnific trena toamnei cu foșnetul frunzelor reci, culeg

Îmi tremură aripile prin noapte deasupra întunericului greu mă zbat, umbrele sunt găuri de durere, cerul mă strânge în al său ceas. Văd chipul morții ce-mi zâmbește într-un apus de mult

Te țin de mână speriată cu gândul rătăcit în stele, te port șăgalnic după ele, dar tu le șlefuiești tăcere. Întunecime de ocean mă cheamă, mă risipesc de nori, alunec în tăcere, sărut

Se întunecă zarea, marea aruncă cu valuri răsar stânci de zăpadă formează o insulă albă. Se prind nori cu stele, dansează îngeri cu ele, marea albastră vibrează de cântecul dulcii

E curcubeul strâns, de lacrimile tale lumina dulce a apus. Mă ascund, cuvinte grele infrunt, trupul adoarme, plutește într-un cerc de lux, sufletul aleargă prin valul mării negre nisipul îl

Pentru atunci când lacrimile nu vor mai curge, pentru atunci când inima nu va mai bate voi fi un zbor cutremurat de stele, voi fi pământ amestecat și ninge pe fruntea mea albită de

Sărut cerul, mă iartă iubirea că umblu desculță prin iarbă, sărut lumina din stele lacrimile tale ce curg din ele. Dar lacrimile mele, izvor de furtună mă apasă, greul mă ceartă că nu sunt

Te iubesc ca pe o narcisă sfântă tremurul mânii prin rouă caută căldură prin frunze rătăcite de atâta furtună. Te iubesc cum iubește natura curcubeul luminii divine curge pictată de

O lună sclipitoare cu plete albe vrăjitoare, drumuri zăvorâte adânci purtătoare de lacrimi mă poartă spre castele de foc, de culoare, amenințată de întuneric sunt plină de patimi. Pe lacul

Sunt aici, rătăcesc imagini de rouă iubesc, cald, senin mă scurg, alunec prin raze, mă înfrupt tăria luminii o sărut. Adânc mă strecor cu aripile care dor, sunt munții pictați în

Valuri argintii mă poartă în disperare adâncă mă scufund, prind cercuri dulci de apă încă mai vreau să respir. Mă undui în neștire sunt călător de stea, delfinii îmi poartă dorul sunt o

Plânge timpul după tine, lumina care nu mai vine, prin atmosferă alunecă steluțe, pe străzi aglomerate nevazute caut cu privirea care-mi rătăcește dincolo de mine se oprește. Plânge timpul

Azi e întuneric și frig, secundele ard, se sting, pădurea răsare, emoțiile plâng izvoarele pure ce ning amarnic trupuri de pelin, priveliștea verde un punct de venin ce-mi plânge pe umar ca o

Te caut gol prin umbre gânduri, copacii-s despletiți de întunecare, crengi bătute de vânt cu soare zac la pământ printre țurțuri. Furtuna se abate pe câmpuri disperată de atâta

Floare uitată într-o glastră ce stai departe de fereastră, te-ai ofilit, lacrimi s-au scurs dar, nici pe departe nu ai apus. Un grădinar, puțin hoinar cu iubire de flori înlăcrimate, te

Visare, dulce amăruie, tristețe uitată la fereastră cu adieri de șoapte răsărite dintr-o noapte, mă strigă, îmi mângâie vocea somnoroasă. Pe o ramură albastră, o pasăre măiastră îmi cântă, mă

O lume neagră se desprinde cu rădăcini adânc înfipte pe malul apei speriate cu lacrima ce-ninge-noapte pe trupul stins, deschide o lumină. E liniștea atât rece pe strada mea portocalie, doar