mara manolache

Umbrele clădesc copaci și cheamă șoaptele de primăvară rară să împletească zbor de floare. Până la suflet ajung norii triști printre munți coboară ninși, călători, hoinari, hilari, peste flori

Răsar petale, mă acoperă și adorm în liniștea pădurii care ascultă, care nu visează nici un dor. Apar prințesele naturii în rochii de mătase verzi, se învârt și se deschid adânc în dans cu

Chiar dacă tunete se aud prin cer și lumea parcă plânge, te aștept albind de dor să vii semănând petale, să sorbi din nori picăturile de ploaie. Să simți adânc în răsărit lumina care

Soarele răsare vesel prin universul de culori, sărută umbra florilor din nori ce curg agale ca un curcubeu strălucitor. Iar macii râd prin rouă, natura se scutură de griji cu frunza

Învață să citești în stele când primăvara vine în ritm de poezie. Învață să culegi din ele lumina cu care să te speli pe piele. Învață sufletul să râdă când norii grei stau expuși, când ploaia

Coboară ghioceii cu un alai de clopoței prin zâmbetul zăpezii, petalele curg ca un curcubeu. Pământul se desface în mii de fire verzi, iar soarele sărută natura din povești. Farmecul

Cândva răscoleam tăceri cu adiere de lalea, universul se mărginea doar la grădina ta. Creșteam tulpine de povești mă îmbătam cu seva lor, iubirea mea zburda, dar nu trebuia. E noapte

Ocean de dor răsare, petalele îmi pătează cu picături de rouă valul crește mare, mă mângâie cu liane cu peștișori de floare și stele curgătoare. În adâncimea apei mă scurg printre

Cu ceaiul tremurând de frig în spatele ferestrei mă ascund de fulgii mari ce mă topesc și-mi cântă firul de argint. Admir steluțele cum dor prin zgomotul orașului plăpând, mă rătăcesc timid

Rătăcesc hoinar prin lume, fără rost râuri de gheață aprind, plâng după o poveste mai frumoasă. Un anotimp hilar trece prin mine florile plâng uitarea de copilărie dulce, mă strigă luna,

Se lasă seara, separ secole de dor, viața curge printre râuri și mă poartă călător. Adorm adânc, visele îmi fură liniștea din gând. E încă iarnă, goală, pustie fără fulgi dar îngerii îmi

Deschid o carte somnoroasă, prin pagini mă învârt, dar literele jucăușe se ascund. Mă uit cu drag la ele, zâmbesc, o închid ușor. De la fereastră nori mă privesc, trimit lumini în suflet

Tristețe de fulgi mă cuprinde inima-mi bate închisă se roagă să-i las o portiță să zboare, plutească prin vise. E februarie aud munții, izvoarele înghețate cum dansează în viscolul

Se lasă seara pe sufletul din nori și frumusețea doare și stelele se sting. Aștept cu nerăbdare cuvintele din vorbe să le inspir adânc să-mi țină de urât. Și curge luna-n palmă cu ea să te

Zbor cu vise triste ajutat de vânt prin groapa abisală lumea o cuprind. Întind aripile goale pe întinsul efemer în anotimpul care m-a facut să plâng. Cu privirea goală mă-ntunec în amurg cu

Curge lumea cârduri de păsări negre și cerul parcă e întuneric și țipă vântul de tristețe. Mi-e dor, mi-e frig unde aș putea să fiu? Plâng copacii, tremură iarba iar mă scufund în apă, în

Întind mâinile spre stele cu degetele mă agăț de ele în sclipirea lor să adorm mângâiată de un nor în leagăn de petale mă transform. Întind mâinile spre munți cu degetele crestele să le

Toarce noaptea fir de nea îmi cântă melodii de stea și-n somn mă înec cu visele, șoaptele de catifea. Toarce noaptea fir de lună veșnic să fim împreună, mă ascund sub mantia sa de nori și

Ninge și fulgii par îngeri cu aripi desfăcute ce-mi mângâie iubirea, sărutul mi-l strivește și cerne iarna, imagini de poveste, mi-acoperă privirea și-mi fură sufletul zăpadă, visul meu râde,

Crenguțele atârnă greu de frumusețea iernii, arbori dansează înveșmântați în clopoței cu clinchetul de gheață străpung liniștea albastră iar munți grei alunecă pe argintul lacului timid și

Pășesc agale și-mi cântă toamna cu păsări și nori care plâng, cu vântul de dor, ușor arămiu, cu foșnetul dulce de fructe de vin. Pășesc, uitată de vis câmpuri uscate de iarba se întind și

O frunză îmi plânge apusul de soare, înlănțuire de foc cu pânze aurii și luna îmbrăcată cu norii ce plâng îmi ține de stele, îmi ține de urât. O lebădă tristă, uitată pe lac se îmbrățișează

Mă doare-ncet cumplita suferință și arborii pătați de dor, vârtej de frunze moarte mă înconjoară în lumea neagră a visului stingher. Mă doare sufletul tăcerii lungi în lunga așteptare de

E noapte, înșir cuvinte de catifea și le împletesc cu stelele din privirea ta. E noapte și mi-e frică să adulmec întunericul gol, să absorb tăcerea ta de un nor, să o atârn ușor. E timpul