negru

Îmi tremură aripile prin noapte deasupra întunericului greu mă zbat, umbrele sunt găuri de durere, cerul mă strânge în al său ceas. Văd chipul morții ce-mi zâmbește într-un apus de mult uitat, amar e timpul care duce anii mei cei dragi. Durerea pășește liniștită ceața se-nvăluie prin noi grădinile cu soare nu există în altă lume am fost rătăceam copil frumos, aveam vise, aveam ce vreți, întunericul m-a ales din mii de flori să-i fiu tovarășă în zilele cu soare, să-i fiu prințesă în natură, să-i fiu sirenă când se scufundă. Acum în rochie cusută din fir de stele pășesc timidă prin lumea lui, încerc să fiu poveste, poate mai uit.