ninel vrânceanu

copilă dulce ca și seva unei mure coapte, iubește-mă și ziua cum m-ai iubit-n noapte, dă-mi ochii tăi văpaie dintre lavele și abis, sărută-mă cu patimă și du-mă azi în paradis! ia-mă-n

Cine sunt? Cine să fiu! POEM INSPIRAT DE EVENIMENTUL ANIVERSAR, ILEANA VULPESCU, LA CARE AM FOST INVITAT. de Ninel Vrânceanu în Mai 5, 2014 la 7:30am eu sunt un oarecare, legănat de

e toamnă și-n fructul primăverii must... privește-ți în oglindă trupul gol și ud! vei ști de unde își ia toamna dorința desfrunzirii... în rotunjimi de palme vei afla al gurii mele

Ah Doamne, stau și mă-ntreb Ale mele sunt toate grijile acestea, Ori sunt moștenire din partea strămoșilor, părinților,părinților, mei...!? Mă lupt parcă mai speriat ca un cerb Când trofeul

aveam un dor să ți-l trimit, din locul unde dorul doare, în el se înalță-un infinit, dar se oprește în pudoare... ori poate că și azi mai știe de timpul inocenței lumii, ori lui e teamă să

mi-e dor să-ți cuibaresc obrajii în palme, din trupul tau s-mi refac leaganul dorului, să retrăiesc infinitul exploziilor calme în profunzimile comuncării netrecătorului. atât de dor mi-e să-ți

și dacă iar mi-e dor de tine pentru că dorul mi-l seduci, e dor ca timpul din destine, pe care fiecare treaptă urci; iar dacă zorii ne iau visul în port-făclii de aur alb, noi reformăm chiar

Este luna venirii mele pe lume, Azi timpul m-apasă cu clepsidra-i jumate, Am plantat multe vise să înmulțesc o minune, Încă nu-i rod, dar semințele-s coapte. Un fior îmi readuce frigul

mi-e dor să-mi colind codrii aiurea, să frământ în mâini pământu-negrit să gust frunzele când vuie pădurea, mi-e dor să mai fiu copil de mănar fericit. prin munții din varnița mi-e dor să

La inceput de an am gandul mai bogat, Aici, departe de tara, am invatat sa iubesc cu adevarat; In toate e Domnul, de aceea am armonie, cu mine, cu voi simt mai multa fratie. Am curajul sa cred ca

de unde să te iau când sufletul îmi arde, iar trupul îmi îngenunchează cerșetor? cum să-ți șoptesc acum cuvinte tandre când tu te-ascunzi... în gându-mi chinuit de dor! cânt ruga unui cerb

un izvor de patimi ai stins cu trupul, apa țâșnește fluidă acum din alte străfunduri; ai zădărnicit speranța înțelepciunii de om prea devreme născut din culpă ereditară cauți prin destin un

mi-e dor de un sărut în taina înserării alunecând spre zori ca un suspin, mi-e dor de un alint în șoaptă de un zuluf rostogolit pe sân, mi-e dor s-alin tot zbuciumul neîmpăcat de

Caut o speranță-n statornicie Prin hățișul de trăiri efemere, Vreau să am clipe de veșnicie Hrănind chiar aparente himere; În sufletul meu curge iubirea Trecând peste doruri spontane, E

demon de-aș fi m-aș pocăi pentru tine, și m-aș face rugul păcatelor noastre, în flăcări aș arde ispitirea din mine, cenușă s-ajung la o rădăcină de astre; de-acolo aș coborâ cu lumină să te

iubire dintre dealuri verzi m-ai fericit pentru o viață, în suflet ai plantat livezi, azi fructele se tot răsfață. mi-ai picurat din ochii tăi rod de-mpreunare răsădit, un nou altoi din

faci schimb de parfum cu florile câmpului, așternută ca sfânta mireasmă aluneci vie din epiderma pământului, iar peste văzduh o înalți vindecând cerul de rănile lutului; nu mai ai sprijin și

O simplă apariție aduce străluciri de lumină; împrejur intuiție, simt acel răsfăț de felină, al buzelor freamăt tot trupul adulmecă locul, surâsul - un geamăt ațâță în privire tot

Privesc cerul, de ieri a coborât mai aproape, muzica știe misterul, un suflet a vrut să-l îngroape în lacrimi și-n lumină din lumini de la stele și-n patimi... ...prea mult nisip când facem

Dacă ai ști cum port iubirea ta, Ca pe o cruce plină de miresme, În sufletu-mi mereu va rezista, Precum în mănăstiri catapetesme; Îmi voi duce visul până departe, Către eternitatea viselor

Mi-e dor de acea dimineață devreme Când sufletul tău este inima mea, De șoaptele în tresărirea de gene, Când răsăritul alintă ultima stea; Mi-e dor de acea explozie matinală, Cu străluciri

S-a răsturnat sfințirea Din legile înălțării; S-a pus în corzi iubirea Prin tenta degradării; Ori trupul viu năvalnic Pătruns de-o adiere, A coborât mai tainic, Furând doar o

Tu ai trăiri cum nu le știu, În trupul gol ai suflet viu, Flacăra eternității unei clipe, O reaprinzi prin gesturi simple; Puterea ta stă într-o stare, Instigă rațiunea la abandonare, Când

nu mai scriu, mi-au păpat cuvintele câinii, lătrau, dar credeam că nu mușcă, astfel mica mea bogăție o dăruiesc pâinii, și lor le fac în suflet o cușcă; speram să nu se întindă pentru o