ninel vrânceanu

Clipă a regretelor tardive, n-am vrut să te cunosc aici, am rătăcit în gânduri maladive scăpând din mână slove mici. Nu a ajuns în palme rațiunea, ci a coborât mai jos în vid și neîntâlnind

petrece toamna, vara îi dă târcoale, se-aleargă călcând de-avalma, se împacă în culoare, se-ntrec în două lumi... azi ninge auriu;

Pașii mei sunt dornici de cunoaștere și se așează astfel. Vor cuprinde alături, partea lor de destin; Tot mai apropiați, mângâie și gustă splendoarea ce ne-a fost dăruită. Faci parte din

Este în jurul meu atâta viață, din care îmi inspir trăirea, cuvintele de-ar fi din gheață ar inunda cu picuri nemurirea. Un sentiment în aparență pueril m-a dominat ușor întotdeauna, dar

Aș vrea să fiu flacăra albă pătrunsă în spiritul tău, acolo unde sufletul se împreunează cu mintea într-o stare de veghe, o strălucire care nu-ți ia ochii, ci mintea curată de neodihnă;

Din zborul tău să te oprești pe ziduri la fântână, cu gândul meu să rătăcești ținându-mă de mână. Cu el să dai o îmbrățișare coloanelor imense, să le atingi ca-ntr-o visare cu mângâieri

am sufletul tulburat și gândurile răvășite, parcă o muză a plecat și nu mai am cuvinte. simt acea însingurare când cineva lipsește, lumina pierde din culoare și nu mai strălucește. sunt

am vrut să am ceva din tine și ți-am furat surâsul, l-am înălțat în stări divine să nu-l atingă plânsul; am fost mereu în preajma lui și l-am hrănit cu vise, i-am dat din forța

Îmi place cum ai scris în mine, cuvânt curat din adevăr un țipăt, pe suflet o șoptire; Ai scris mai mult decât puteam să înțeleg, ai scris de chin, iubirii un blestem ales; Printre

am adormit cu ochii întredeschiși să nu te pierd, parfum de iriși și te-am păstrat cum mi te știu, cu trupul gol și suflet viu; te-am măsurat atunci cu infinitul și te-am cuprins cu

Și dacă astăzi iară plâng e numai pentru tine, că mi-ai lăsat un dor nătâng în semn de prețuire, năuc de-atunci de dor stingher, cum altul nu era, m-aș înălța acum la cer doar tu de m-ai

Să te opresc la mine-am vrut, O clipă, numai una, Mereu te vreau cum te-am știut A mea dintotdeauna; Tu te-ai jucat cu visul meu Ca și un foc de paie, Iar eu setosul curcubeu M-am prins în

îți dăruiesc o floricică sălbatică, din inima mea de statuie antică, inimă și floare de piatră dăinuire, perpetuare, artă; aștept cu flori în inimă și în palme, știi, pământul niciodată nu

uneori avem sufletul răvășit totul pare un chin nesfârșit, mereu încrederea ne ajută știind că cineva ne ascultă; oamenii deosebiți pot suferi suferința-i un fel de-a simți, cu cât sufletu-i

La întâlnirea cu iubirea am întârziat, alergând mi-a rămas sufletu-n urmă am stat să mi-l trag, nu mai vine fuge pământul; Din mine norii s-au stins umbre în

Iubirea lucrează în schimburi ziua de noapte, noaptea de zi; Se întâmplă ființelor să se vândă negociază. La biserică mulți ziua morți noaptea sfinți singuri; Pasiunile se

în mine-i un tril de vioară, îmi ascund obrajii în palme, luna pe gene îmi coboară, trupul vibrează de spaime; sufletul mă îmbie la dans nu știu dacă-i vis ori real, spre clipa supremă-s

în patul tău m-aș strecura, pe coapse te-aș atinge cu razele te-aș mângâia, cu aurul te-aș ninge; te-aș încălzi apoi ușor și visul ți l-aș da, cu focul meu nemuritor topindu-te în

am palmele petale de trandafir, iar sufletul un crin înflorit, de emoții cu greu mai inspir, inima-i plină, sufletul răvășit, mă rog ținând mâinile întinse, sufletul și petalele zboară, e

Nu știu cât poți primi, Dar știu cât vrei să dai, Învăț ce înseamnă a iubi Și mă întreb, unde erai? Această arșiță din mine, Mă chinuie, ispită dulce, Iar setea vine de la tine În

Visele noastre vor să plutească Viețile ne sunt legate pe veci, Sufletele au iubirea firească Mai presus de păcate și legi; Pentru noi iubirea este esența, Acea contopire supremă, Nu este un

ai stins o parte din lumini când străluceau mai tare, în iriși ai umbrit rubini, în vise ai hotare; ai pus speranțelor secunde când astăzi își iau zborul, în sentimentele profunde omori