Poezie
pierduta
1 min lectură·
Mediu
O lună sclipitoare cu plete albe vrăjitoare,
drumuri zăvorâte adânci purtătoare de lacrimi
mă poartă spre castele de foc, de culoare,
amenințată de întuneric sunt plină de patimi.
Pe lacul fară gheață, alunec printre nuferi
sărut lumina oglindită-n stele făcute gânduri,
norii se aliază formând cununi de umbre
eu mă prind de ele, nu-mi pasă de tenebre.
Un înger palid mă strânge cu privirea
lasă aripile, se întind până la mine,
copacii strâmbi, diformi el îmi arată
natura îmi spune- moare.
Mi-e frică, pătrund pădurea cu durere
aș vrea cu mâinile să pot lăsa tăcere,
ecoul zânei îmi dă putere ascunsă
să împrăștii fulgi de rouă aprinsă.
001.299
0