ultima toamna...

Îmi șterg lacrimile printre nori mă încurc de-a mea poveste fără vise ar fi ușor. Þinutul toamnei străbat flămând rătăcesc calea tremurând fără tine ar fi cumplit. Frunzele ard speranțe jalnic fac cercuri de diamante se răsfață în culoare rămân acolo c-o paloare să-mi număr toamnele grăbite de parcă mereu aștept sfârșitul care vine și nu vine. Pădurea toarce brumă dulce călătorește pașnic anotimpul printre animalele sălbatice atât de speriate ca și mine. Se adună norii negri împrăștie furtună de frunze agitate înfrunt cu teamă totul deși aș însoți o frunză.