venea toamna cea deasă, încâlcită precum n-aș fi putut nici s-o imaginez
atâtea ramuri dezgolite
brațe-ndoliate ce s-au întins spre pământ, toamna se ruga păgân,
s-o iertăm
toamna se ruga
Bine ai venit în cursa mea,
aici ai instrucțiunile, sunt scrise într-o limbă ce n-o poți descifra
e a sufletului meu, hai să nu ne pierdem timpul prin dicționare de dragoste
cuvintele oricum nu se
nu știu nici cum nici când nici cine
mi-a spus
azi copacii vor înflori te vor săruta licuricii șopârlele îți vor spune povești azi ești doar tu un univers și doar azi și doar tu
aveam șapte ani
îmi sprijin bărbia în palme ascunsă-ntr-un bătrân hanorac.
lumini intermitente. da. nu. da. nu.
blocată într-o repetiție absurd - obosit - asumată într-un același punct în care pornesc și
pornise. aștepta un verdict însă nimeni nu avea să i-l dea
eram prea mult eu sau era prea mult din ea
ademenitoare, îmi stătea în vertebre, un înger sau o târfă perfectă
două caste într-o
azi ploua frumos peste mine și m-am îmbrăcat încet în mirosul de ud
lumea toată părea însetată
și însetat am tras din țigară,
cerul se rotea în gravitația fiecărei picături,
orașul se construia
metafore se ascundeau la fiecare pas
un motan torcea cald între coastele mele și nu înțelegeam de ce
spune-mi de ce spune-mi tu de ce
mă ascunsesem adânc în mine și sufletul încremenise în
“capul în mâini, neclintită. îmi plac furtunile pentru că mă tem de ele: aceeași zbatere a inimii înaintea lacrimilor.
mi-am spus că toți suntem singuri într-o lume singură, mi-am spus căutând.
Îmi venea să opresc oameni pe stradă, să le spun cinstit, în față
să-i privesc, să-i privesc cu adevărat, și să le spun
că vreau să fug din acest oraș, că vreau să ascund acest oraș undeva într-un
aproape de miezul nopții împătuream pijamaua cu buline roșii
tu nici nu cred s-o știi
mirosea a somn, a cald și culcuș între perne,
motivație de-a deschide fereastra spre afară, cînd liniștea
cine aș fi
aș fi un motan somnoros răsfățat
aș fi un copac plin puternic înalt
o noapte întreagă aș fi, din primul moment,
aș fi un popor, o civilizație
istoria cuiva, sau poate un manuscris
aș
De dimineață ascult aceeași melodie și tavanul se rotește dezagreabil,
poate ne descompunem cu toții
sau ne atacă extratereștrii, sau or fi plictisiți si ei...
De ce vorbesc, nu e nimeni aici să
de-un galben bolnav prin vene îmi bate
soră cu vântul din frate în frate,
toamna
- un joc nemilos de culori -
noaptea-ncărunțită încă din zori
atunci, se rupe din mine,
întâi se mai
știu că așa ai învățat la școală
dar ascultă-mă, nimic nu e exact și nimic nu e de stăpânit
2 și 2 nu fac mereu exact 4
așa cum tu și cu mine nu facem exact o pereche
mereu mai rămâne o lipsă,
un strain matura toamna pe strada asta pustie mereu si frunzele aveau mii de suflete
parcă mă durea risipa asta de frumusețe aproape la fel de mult precum golul fără de anotimp dintre coastele
cât de frumos poate fi spusă o poveste de dragoste?
noi doi am crescut unul într-altul.
te-am iubit cu toate sufletele mele, te-am iubit pe de rost.
tu.
un cuvânt din două litere de care mă
iarna, un strigăt fără nevoia unui ecou. râdea.
iar timpul, o gură flămândă de tot, ne mușca,
m-am ascuns cât mai bine, cât mai adânc
peste mine creștea din cer în pâmănt
peste mine venea
Lili,
vino să-ți sărut genunchiul,
te doare?
lăsă-mă să amestec cafeaua fierbinte în sângele tău,
când te am
să-mi miroși a dimineață, a somn întrerupt...
îmi spuneai aseară tot
îmi amintesc ochii tăi: două confirmări ale realităților noastre
completând atât de armonios diferite
doi oameni porniți într-o căutare precară a celuilalt
pe când îmi amintesc și râsul tău
Tu nu te vei întoarce niciodată
ca apele tulburi ce coboară din basm,
ca primăvara asta cu gust de ploaie înceată
ce-mi tremură prin vene
pe când sub ochii mei îndoliați
un gol uriaș se
Cod portocaliu
în oraș.
Pe străzi, de la praf.
Sub tălpi, îl simt: lacrimi cristalizate în ciorchini mici de lut, sau doar uitarea-n propriul pământ.
Cum și de ce, și de când până când,
tălpile sunt reci și mici pe podea
e un copil cu ochi de copil
cu genunchi de copil
și gene-nrudite cu somnul
ea dansează singură
cu palmele deschise spre fereastra deschisă
spre noaptea
într-o zi voi scrie despre un cântec așa cum voi scrie și despre o lume și despre oamenii pe care-i iubesc
sau pe care-i urăsc
despre construcția unei zile eterne (pe care o aștept) din alte zile
tu ai vândut marea.
în ziua în care am băut soarele și ardeau toate vocile din sângele meu
cerul era plus infinit
tu
tu ai vândut marea
buzele mele crăpate mi le-am mușcat în deplin deșert
ard