kuttesch rudolph

- se dedică fratelui meu - sunt singur trupului scăpat de moarte, da-s condamnat să port acest stigmat. orice-n acest eden-malign

să fiu iertat că îndrăznesc… mult preaiubită doamnă, dar peste trupul tău uimit, mai ară trist… o toamnă… vânăt sfârșit de anotimp - vremelnică icoană - se leagănă-ntr-o frunză

n-aud în labirintul viu al crucilor de fum, foșnind mătăsuri, dantele albe, cuvinte parfumate, prin crăpături de gând, prelinse răgete schimonosite, lacrimi, dureri abandonate, sus –

perdele de fum, miros de tămâie, iar liniștea

Când moartea e orânduită ca la carte, Când tații își îngroapă ultima speranță, Când negrul te împiedică să vezi departe, Atunci, iubirea nu mai are relevanță. Când greierii

- Acoperă-mi nesăbuința cu noaptea măruntaielor tale! gâlgâiau atunci, cuvintele sugrumate. ce prost… cu urme ascuțite de târșă, îți voi povesti totuși, (acum, când nu mai

- ce-ar trebui să fac, tată, dacă mi s-ar porunci să cosesc întunericul? - înainte de toate îți voi aminti că întunericul soarbe din ulcica neagră sângele cald și dulceag al

se plimbă furnicile sub pielea-mi rece - false piste - când înfrunzesc aluni sub garduri mute, cerșindu-și dreptul de-a visa la stele triste; îndrăgostiți

de ce pui la-ndoială, matematicianule, cântecul de lebădă al câmpului albastru, toamna? întrebă Poetul; dar tu, Poetule, de ce-l opui pe „A” lui „1” în fiecare anotimp al versului

(ajută-mă să deslușesc un singur Semn, măcar!...) după câte un start eșuat, strivit între două vârste boreale, visat de aripa tăioasă a timpului, trupul secat de vlagă, luă în

Ce dacă vin din nord, dinspre fiorduri înghețate, cu peștii de lumină-n urmă, – alai de nuntă – (reciful umed al cununii…) Ce dacă păsări albe, cu aripi frânte caut în umbra

personaje: tovarășul și eu, decor: masa chioară, barieră între noi: paharul și sticla de un kil; - rachiu

Ne ninge Dumnezeu cu melci ologi, cu cârja-i boantă, ghem de stele și dârlogi, căci de ne-om deștepta la ceas de iarnă și de urmă, marcând cu dinți de fier măgarii revopsiți din

(sultanul Kilidj Arslan din Niceea și Petru Eremitul) din șold îi crește grea, spadă știrbită de oasele templierior din Cruce… aripi în V sparg liniștea zbârcită a norilor -

cu lovituri de ciocan am spart unul câte unul, cercurile îngerilor copilăriei protestante… dincolo de margini dantelate, sub zid slinos, cu struguri împietriți, câini despuiați de piele

O pot atinge cu buricul degetului mare de la piciorul stâng, așa cum stau eu înfipt în țărâna-ncinsă, lângă trupul ei imens revărsat spre soare, alături de gândurile mele

tăcerea-i de piatră, (sonorul pe „mute”) când luna dă nopții cu flit sub conuri de umbră, la geamuri perdele lichide, mușcate de timp – tuburi catodice nude – femei despletite, oale

Ce caut eu aici? Sunt al nouălea chemat la praznicul de taină, („de trei ori Sânta Treime…” gândesc cu voce tare). Cât mister să fie în ăst cerc strâmb, aplecat acum, caraghios

De ce te-ascunzi în spatele cuvintelor, omule ? Ce crezi tu că sunt ele, cuvintele, pentru noi și pentru tine ? Să nu-mi spui

( mi-ar fi plăcut să particip la nunta bunicilor mei…) ne-ai surprins, soldat batard, în ziua când soarele se diluă în zeama norilor de pâslă, în plin sezon de migrație spre