Poezii

fără vreun preaviz ne paște-n gând o iarna acră și murdară ca o gheenă, pe coridoare-ntunecate mirosind a mucegai, a stârv și abur de balenă. goi pușcă, pe două rânduri, ca la recrutare, ne

Ne ninge Dumnezeu cu melci ologi, cu cârja-i boantă, ghem de stele și dârlogi, căci de ne-om deștepta la ceas de iarnă și de urmă, marcând cu dinți de fier măgarii revopsiți din

între pereți lichizi, cu pești-cărămidă și scoici de mătase, numărăm de ceva vreme nopți fără vină. copiii lor cred că am trăit mult, ai noștri… nu. la urma urmei, ce le

semne_1 când mor bătrâni uitați și goi, lungiți pe cârpe și noroi, se șterg luminile târzii, vitrine reci, cu jucării. pe umeri albi, striviți de cer, aceleași stele, ce nu

prima zloată din an binecuvântează pescărușii vineți, cu aripi lungi, de piatră, cuibăriți în tramvaie negre, încălzind pui fără sfârcuri, înfășați în cârpe ude, ce nu mor când vor. în

zilnic traversez la 4 ace marile bulevarde pe culoarea roșie de voi fi prins voi plăti cu vârf fără să crâcnesc măcar căci nu știu cum la fiecare nenorocit de semafor mi se fură mărul

Despre umbre știu câteva lucruri; știu de exemplu că umbrele există, chiar dacă nu le vedem; Mai știu că umbrele n-au coloană, nu vorbesc o limbă anume, dar ne bântuie existența și ar fi

tăcerea-i de piatră, (sonorul pe „mute”) când luna dă nopții cu flit sub conuri de umbră, la geamuri perdele lichide, mușcate de timp – tuburi catodice nude – femei despletite, oale

cu lovituri de ciocan am spart unul câte unul, cercurile îngerilor copilăriei protestante… dincolo de margini dantelate, sub zid slinos, cu struguri împietriți, câini despuiați de piele

înainte de a fi fost cuvânt, sunt poezie „a fi - strămoșul cuvintelor, a fi - sensul moral al universului…” mai mult nu-mi amintesc doar vara cu fluturii care incendiau

perdele de fum, miros de tămâie, iar liniștea

bolnave liniști lovesc timpanul cu clape sterpe de pian, spre însorite margini ies greieri din fluvii vegetale, reci, pe cruci îmbobocesc cărbuni și muguri din somnul

( mi-ar fi plăcut să particip la nunta bunicilor mei…) ne-ai surprins, soldat batard, în ziua când soarele se diluă în zeama norilor de pâslă, în plin sezon de migrație spre

n-aud în labirintul viu al crucilor de fum, foșnind mătăsuri, dantele albe, cuvinte parfumate, prin crăpături de gând, prelinse răgete schimonosite, lacrimi, dureri abandonate, sus –

să fiu iertat că îndrăznesc… mult preaiubită doamnă, dar peste trupul tău uimit, mai ară trist… o toamnă… vânăt sfârșit de anotimp - vremelnică icoană - se leagănă-ntr-o frunză

- ce-ar trebui să fac, tată, dacă mi s-ar porunci să cosesc întunericul? - înainte de toate îți voi aminti că întunericul soarbe din ulcica neagră sângele cald și dulceag al

- Acoperă-mi nesăbuința cu noaptea măruntaielor tale! gâlgâiau atunci, cuvintele sugrumate. ce prost… cu urme ascuțite de târșă, îți voi povesti totuși, (acum, când nu mai

visul clipelor însăilate pe aripa nescrisă a nopții, neputând naște vorbire, (nici măcar cuvinte ori silabe,) se suprapuse perfect (gândi poetul,) peste aripile unui fluture

se plimbă furnicile sub pielea-mi rece - false piste - când înfrunzesc aluni sub garduri mute, cerșindu-și dreptul de-a visa la stele triste; îndrăgostiți

Când moartea e orânduită ca la carte, Când tații își îngroapă ultima speranță, Când negrul te împiedică să vezi departe, Atunci, iubirea nu mai are relevanță. Când greierii

în douăzeci și cinci, a treia, de Bunavestire, când soarele se sprijină-n coate, măturând cu picioarele-i boante ultimele așchii de întuneric, iubito, îți vei așeza cu

(sultanul Kilidj Arslan din Niceea și Petru Eremitul) din șold îi crește grea, spadă știrbită de oasele templierior din Cruce… aripi în V sparg liniștea zbârcită a norilor -

- se dedică fratelui meu - sunt singur trupului scăpat de moarte, da-s condamnat să port acest stigmat. orice-n acest eden-malign

De ce te-ascunzi în spatele cuvintelor, omule ? Ce crezi tu că sunt ele, cuvintele, pentru noi și pentru tine ? Să nu-mi spui

O pot atinge cu buricul degetului mare de la piciorul stâng, așa cum stau eu înfipt în țărâna-ncinsă, lângă trupul ei imens revărsat spre soare, alături de gândurile mele

de ce pui la-ndoială, matematicianule, cântecul de lebădă al câmpului albastru, toamna? întrebă Poetul; dar tu, Poetule, de ce-l opui pe „A” lui „1” în fiecare anotimp al versului

Eu sunt o vocală rătăcită, în timp ce o prea tânără soprană, își făcea vocalizele de dimineață, în prezența lui Herbert