Ioana Petcu

nu, eu nu mai vreau să fiu bărbat deși nici în pielea catifelată care-și uită rimele nu-mi prea place eu și m. ne așteptam la fântână. orele erau aceleași: ora unu era ora unu și ora 13. tăceam o

Totul pornește necontenit de la acelați cadru: o fereastră pe care cerul s-a împărțit între apus galben-închis și nori – pe verticală. Imagine defocalizată a background-ului. Cele trei fetițe care au

dincolo se spălau cerurile în niște lighene colorate ne priveam iar la începuturi, eu mă lăudam că nu știu să scriu o poezie bună, tu-mi spuneai să încetez cu anotimpurile pluviale mamele noastre

cu alexei ar fi fost foarte simplu (mama lui era vânzătoare într-un magazin verde și primea o eșarfă în piața centrală) amândoi ascultam ca puștoaicele rock el bea bere dimineața la prânz și seara eu

eu și m. stăm pe trotuare și ascultăm cum plouă, dezmățat, dezonorant, prin noi care suntem păcătoși de la jumătate în jos. alături, e un cor de femei descărnate care ne șoptesc: în seara aceea

E o cameră cu doi pereți și jumătate, suspendată deasupra apei pe care spectatorii trec înot. Din off cineva fluieră o melodie cunoscută la vremea aceea. Pereții sunt arși, petece de tapet și citate

toată, de dimineți pe plaja carnal nesfârșită, o melodie pierdută, fac trei pași și nu-i mai văd – mareea se rupe, lujeri de flori acvatice răsar pe călătoare, nu te poți opri nicăieri, așa e jocul

să mă recunosc în papuci de casă și capot în mijlocul patului matinal când miroase a fruct descântat să ne despărțim lângă cinematograf în vreme ce e o femeie pe bancă și-i crește părul, e lume

2004 am o fotografie de atunci pe bibliotecă eram slabă era făcută cu blitzul privirea mea obișnuită țeasta rasă cerul se strâmba mai aproape călătoream cu tramvaiul noaptea erau oameni cu

În anii ’40, Tudor Vianu exclama, poate cu o nuanță naivă, încercând a face o distinție între citire și privire, reacționând la o scrisoare a unui prieten care opta pentru “a citi”, înaintea lui “a

O vezi? E ea, femeia cu spadă medievală, minimal asexuată, care privește din camera pustie, de epocă, prin ochean, la tine. Pagina 0 - am adus-o din regatul ei Pagina 1 – am construit-o între

Mărturisirea unui posibil regizor: Timpul exista prea mult pentru mine. Mă visam în fiecare noapte prostituată și fugeam enorm. Þineam doi copii de mână într-o imagine paradisiacă, pe un

aceasta era ea azi. haina-i lungă noapte, o pereche de pantofi contrapunctici, contrapunctuali, contrastanți. virginală între târfe, luminată de un reflector ca luna, gândind la o impotență

1. Respiram ce spuneau ei, aer și-o dansatoare ardea în dimineața înnoptată. Mama moartă mă năștea sub portaluri maure de fiecare dată când prindea gustul lepidopterei-undă. 2. L-am întrebat pe

Când ne-am dat seama că suntem săraci, am tăcut. A zburat elfic puful de pe păpădia aia, eu te-am privit de sub pălăria alb cu roșu. M-am vândut unui filosof cu pantofi albaștri - ca să-ți placă

Era o fată cu ochi profani care spunea: - prima oară mi-a crecut un mugur sub talpă Nu ne cunoșteam și ningea tocmai ca idolul să ne arate că nu ne cunoaștem. Dar eu am inventat repede un fapt

pentru că apoi n-am mai aflat nimic de noaptea nesfârșită cu profeți când m-ai sărutat pe zid, suflet cu stea a norocului, coborându-mi trupul într-o pulsație peste afișele cu zeii lor, zâmbitori

ea dormea acord cu respirația către lumea dinafară visa subțire firul melodic din vara în care dansaseră în somn el o întâlnise tot în somn și-i făcuse acolo o declarație inocentă de dragoste la

Au trecut două zile și trei solzi de atunci. Era dimineața în care orbisem de vederea fetițelor monahale prin piață, goale, și m-am închis autist în camera mea curată, circulară, ca orice cameră