Ioan Postolache-Doljești

lăsat peste iarnă-n pământ am săpat trei rădăcini pentru ciorbă de păstârnac al dracului veți spune ăsta ne bagă pe gâtul de gând păstârnac dar care e șpilul niciunul doar că vreau să vă spun că

tu înțelege că nu-i lașitate renunțarea cu tifla să-ți dau deliberat nu-ți răspund la ofensă din respect pentru cuvinte n-au nici o vină le muști le mesteci le crâști le îmbălezi cu saliva-ți

tâmplă lângă tâmplă priveam în fântână eram frumoși în ochiul acel din adânc de unde să știu că tu priveai cu ochii închiși acum înțeleg de ce pe o fâsnă stând îmi spuneai că-mi pierd

chiar sub prag unde apele fierb puzderii de mici peștișori dorințele sub trunchiul punte făcut la pândă e-o știucă zvâcnește hoața când nu te aștepți îi sperie pe mulți îi mănâncă mult timp de

obișnuit să râd pe rotisor topesc din când în când grăsimi de gând să picur jarul nu să-l sting ci să-i mai dau o pară m-aud cum sfârâi nu mă frig de ce mi-i frig a câta oară sunt rotit pe jar

prietenii hm cum să nu sunt capabili de-orice și toți deștepții pământului altfel n-ar fi ei dar și tu tocmai tu să mă tai nu credeam bă trezește-te trecutu-i trecut un rahat nu-l mai scormoni ca

îmi pare poate mă-nșel dar ața mă trage să cred că e vorba de noi pe ecranul depărtărilor două franje tu scăldată-n lumina visării întunecat eu în veșmântul tăcerii între noi închipuite cuvinte

a fi sau a nu fi în noi e-n fiecare clipă e-n fiecare zi existența-i de fapt o căsnicie a vieții cu moartea de care sălbăticiți de doruri și vise n-avem habar sau neglijăm de-a o ști dar vine

când arse de vii sunt vlăstare ale neamului tău și se deschide cu jale pământul să-nchidă în el vieți netrăite când atâtea suflete se zbat între viață și moarte în chinuri cumplite când cele mai

sapă și sapă și sapă în apă puțuri adânci apoi se sprijină de ghizdele la bârfă cu gălețile goale păi nu fără socializare dăm dracului în depresie tu... dacă tot e cred că-ntr-o zi am să ies

când dau nas în nas cu prostia eu zic că-i oglindă şi-mi caut chipul în ea ştiu că a mea nu e mulţime vidă cumpănesc grijuliu din scruntarul cuvintelor ce piatră să iau şi s-o ţintesc obraznică

între hulube, cu jug ca de cal, pe sleahul lutos, gloduros, un bou bătrân,opintind îşi trage la deal carul cu fân. carul cred că-i din timpul lui de juncan. roţile, cu bucşe lărgite-n

ningea a belșug și orașul chicotea cu lumini multicolore la orele sfinte colinde se auzeau pretutindeni pe scară la copii am fost Moș Crăciun cu sacul doldora pregătit de părinți de cu seară ca

cum să nu-mi iubesc vrăjmașul părinte ba iubirea o revărs și asupra vrăjmașului altuia chiar și asupra celui al nimănui să aibă și el bucuria iubirii slăbiciune e unii îmi spun dar ce să fac

mă voi închide și eu într-o zi într-un turn al tăcerii apropiații mă vor privi ca pe un hoit vor pune un popă să-mi citească stâlpii vor face cruci și vor bate mătănii neștiind că sunt acolo că-i

în abur de cafea și fum de țigară stau pix suspendat deasupra hârtiei îmi simt pasta vâscoasă de gânduri voind să se despletească-n cuvântul trăirii din noapte zăpadă și frig făcută îmi pare

când au dat-o în bâlbe și fețele lor cu tot cu urechi s-au roșit l-a pălit așa din senin o poftă nebună de râs cu greu s-a stăpânit și drăgălaș i-a șoptit scuze iubire dar plec văd semne