Ioan Postolache-Doljești

trei ierni aproape de mâl printre resturi primăveri veri toamne tot câte trei am tot năpârlit în balta cuvintelor ceva se întâmplă mă cheamă un nou orizont pe trestia asta mă urc dintre lumi

întunericu-i noapte orbire e moarte ochiul vieții se deschide și se închide viața e-o jumătate de clipă clipim instnctiv să nu știm de lupta disperată cu moartea ce se cuibărește în noi lacrima-i

suflet deschide creștine suflet deschide creștine cuvîntul vine la tine cuvîntul vine la tine lumea-n lume e din plin lumea-n lume e din plin dar oamenii sînt puțîni dar oamenii sînt

e ziua mondială a somnului şi-a numărului pi şi tot într-o zi ca azi se năştea cândva un prunc dolofan cu capul mare, Einstain. - hei şi? zice netrezitul din mine, veştile astea le-auzi an de an,

Jucau ascunsa. Se lăsa prins, doar la mijă fiind, avea sorți să o prindă. Străină de grup, în zi de primăvară timpurie, cu privire mirată, subțirică, prâsnel, cu două moațe bălăi, desculță și cu

pe tot ecranul curge-o cascadă mă miră culoarea roșie poate îmi zic e o imagine luată din vena cavă dar nu imaginea se tot micșorează și apa cascadei e păr răvășit pe umeri înguști de

stă agățată-n văzul tuturor atingerea unei mâini i-ar fi de ajuns corzilor să-și scuture praful armonii din nou să reverse dar prea multe degete are o mână să numere pe cei ce s-o

pendula a bătut de două ori nu mă mai rabdă așternutul eu și pendula doi strigoi eu nu spun tatăl nostru-n insomnii ci chem poeți de ieri de azi și-n șoaptă spunem poezii în noaptea asta

au plecat lăstunii din cuibul de la geam arareori mai vin în zbor doar să-l mai vadă... în noapte norii s-au făcut grămadă în tunete şi fulgere şi a plouat. stins este focul zilelor de cald s-a

de la răchita moale a-ntins de trei ori funia de pripon din coarnele boului țântat spre-ncoace dar cât de lungă era funia o-ntreb se făcea de șapte staturi ale stăpânului și se împletea cânepa

luna nebună ce mai contează că punga e fleașcă din cheagul de-l ai la pensionari mergi să te împrumuți nu cu mult doar atât să-ți ajungă până trec sărbătorile ca mai apoi cu țârâita să dai înapoi

încep ziua de-ajun cu gândul la voi celule psihotonice ce faceți din site o baterie mentală la care mă conectez zi de zi râșniță veche să-mi încarc acumulatorul nimicul vieții să-l macin sufletul

când unele și altele ale vieții se strâng nor de furtună întunecând și ploând peste suflet îmbrac treningul albastru spălăcit încalț tenișii demodați și fug nu de nebun cum poate unii cred

un zar ca atâția și anul ce vine va fi pe masa vieții nu mă aștept mâini norocoase să-l zvârlă păianjen în el locuind de ce să-mi mai pese câte puncte sunt pe fața luminii în obscur îmi voi

de unde eram mă priveam cum dormeam în patul larg, doar în chiloţi, cu braţele-n părţi, crăcănat, ca-n desenul lui Leonardo, doar capul era pe o parte şi-aveam ochii închişi. eram uşor, levitam

a treia oară cum e de altă natură cu-atât mai mult presimt un final deloc bun prima oară eram pe mica platformă de pe coliba din câmp paznic de zi la harbuzărie mană cerească o închipasem cu tata

de-o săptămână n-am mai fost acasă deshidratate florile suspină le ud c-un sentiment de vină de-o săptămână n-am mai fost acasă oglinda-mi pare mânioasă e-o vietate-n apa ei

îmi zic în ziua de primăvară geroasă imaginează-ți că ești un bătrân urs polar și că viața e o crevasă la care-ai ajuns nu știi cât e de lată de poți să o sari lihnit ești de foame după crevasă