Ioan Postolache-Doljești

deschisă e clipa ce vine ca sexul femeii ce naşte şi ca bărbatul voluptoaselor nopţi de plăceri care-au fost obligat de împrejurări să fie mamoş speriat de ce văd fac un efort de

nu mai zic nimica numai așa de poftă fac tâmplele grătare să sfârâie pe ele câțiva mici de idei mirosul lor să-mi umple secătuita-mi vale din tinicheaua cozii talangă azi nu fac în lunca

larg deschid ferestrele toate aer nou să pătrundă înhobotat de lumină vreau să scap de pereții de oase și carne măcar pentru-o vreme să fiu cum mă văd uneori un eu ca idee pluridimensional sorb

subțire aproape filiformă prin menghine de interstiții îmi pare furișarea iernii atingere de clopoței ușor cu degete de vise ca fantomatic fulg ce-alene desăvârșește legănarea pe geană de

albastre neguri din ochii tăi curg perete parcă aș fi de cascadă gelozia ți-a înlocuit ciclu și vrei să m-ascunzi ochi de femeie să nu mă mai vadă lipcă de mine te ții oriunde mă duc te

în zare pădurea de tisa cerdacul de soarele sus invadat. august. dădeam bezmetici din aripi. erau noi și noi încă nu știam zborul planat. încercam să par un tip educat și mimam interes pentru

deprinderea-i veche cu toate că-s semne să scap am ajuns la trei metri dar ritmu-i prea slab și nu cred că abolită va fi până la finele vieții a-nceput când încă prea mic la școală să

jucată la ruleta vieții o șansă bătrânețea este venind furiș și fără veste jucată-i la ruleta vieții cum seara e opusul dimineții făcând din ziuă o poveste o șansă bătrânețea este jucată la

se grăbea pe ultima sută să prindă banca deschisă. găsise rătăcita factură. opt zile trecute de la scadență și gazele-s scumpe... la intersecție se opri. de-o parte și alta mașini parcate. pe

vezi tu copile dacă vizualizezi creierul ai să înțelegi că în tine crește-un copac mereu de-o seamă cu tine cu rădăcinile în picioare și mâini cu cea mai stufoasă coroană din

șaptezeci și nu știu cât la sută sunt apă ți-am citit poezia o picătură de-agheazmă apa ce sunt îmi pare acum mai curată

malu-i abrupt înalt și râpos se văd rădăcini despuiate plopul își susură frunza fără de vânt și apa curge cu-nșelătoare bulboane lansetă firul la capăt cu plumb floare de râme-n cârlig soare

noaptea scurtă s-a vrut să nu mai fie deloc simți salteaua fierbinte o lași în plata domnului deschizi larg fereastra bustul gol să ți-l îmbrățișeze răcorile întunericului ce ai te întreb și dai

floare de gutui sufletul ar vrea să ia între petale chipul Adnanei în alint s-o-mbrace cu ochi de liliac în miresme suave ca un sorb să se adape din puritatea-i să-i sărute pălmițele ce n-au

înflorise agava și alergam să-ți spun știam că stai în fața calculatorului îmi pîndești lupii și vrei să-i vezi schelălăind jalnic înflorise agava mă bucuram să-ți spun priviri piezise dacă

urât mititel și frumos cum ai ajuns printre flori în balcon e-un mister n-am vrut și nici gând n-am avut să-l dezleg mi-ai cântat jumătate de vară pe-ascuns pe furiș veneam să te văd cum de

eram bărăganul tău înflorit după primăvăratice ploi m-ai căutat peste tot și unde-ai simțit bătăi din adâncuri ți-ai făcut cuib ca niște lăcuste în holda de vise eram în nopțile scurte priveam

eram mic şi el era uriaş. când aburea arătura grădinii în soarele primăverii tare-mi sfârâiau tălpile să umblu desculţ dar mama îmi spunea că nu până la înflorirea zarzărului şi eu stăteam cu ochii

întunecată ploioasă cu vânt e ziua ta îi zic copilului care-am fost şi-l mângâi pe creştet mă trage de cracii pantalonilor vrea sus îl iau de subsuori şi-l ridic pe pervaz unde e soarele meu mă

iar plouă nici măcar cu soare că-i noapte și plouă cu gânduri pe ora târzie cât fumezi o țigară deschide colivia și scrie de ce cine mai citește azi poezie sunt scrise de poeți doar pentru