Ioan Postolache-Doljești

mi-a trebuit o viață de târâș înot și zbor bezmetic prin clipe de mâl în mine spre alții până să înțeleg că ochiu oricât l-aș holba tot orb e mai departe de pleoapa orizontului oricât aș adulmeca

fulgerarea aceea de o numim deja vu să fie oare dovada că sufletul terminându-și corvada în trup omenesc mai păstrează amintiri după uimit mă uit la copiii de azi în concursuri inteligenți

în primăvara bătrâneţii strâng petale vestejite-n păr privind la fructul minuscul ivit din timpul dus ca singur adevăr... în vară-or fi şi creştere şi pârg şi gust plăcut de fructă coaptă în

hai să dezbrăcăm hainele astea uzate papucii au săracii umflături de la monturi pantalonii bieții de ei sunt strecătoare la tur decolorați la prohab cu genunchi fără dungă haina-i boțită cu umeri

în holograma Totului poetu-i nestemata în lumea non-locală a fire-i întregul se reflectă eternul infinitul divinul și profanul viața și moartea-s Una și tot secretul bine ascuns e-n

un nor întunecat şi trist în munţi dădu obolul de ninsoare scăpat de bir porni uşor spre soare unde îi obtură căldura doar atât cât să se dezmorţească la spinare... e-o după-amiază fără

mignonă, volubilă, albă și caldă, te-apleci, prea sexi, și pui lemne pe foc. ce noroc a dat peste mine, îmi zic în gând și tare: ai grijă să nu sară-o scânteie pe tine să iau foc. hai,hai nu

aș vrea să scriu sonetul vieții mele în iambi valsând cu straie țuț, de gală, dar minții mele-i place-n pielea goală râzând, zicând că-i în sobor de iele. când noctafilă, când prea

plouă liniștit cum plângeai tu în seara aceea același frig din interior simt ca atunci neștiind cu ce te-am supărat pe frunza salciei de afară picături se preling gâze minuscule-n roi în soare

vezi tu ne complicăm pașii cu temeri de umbre ar trebui să-nvățăm de la ceas că secundele atât căte ne-au mai rămas sunt strunite-ntr-un arc din două cuvinte tic tac așa pune dreptul pe

ceața asta e prima din toamna de-acum. din mine, din lume, din zori ori din închipuire? nu știu. ascunde ochilor jurul cu toate minunile lui, dar poate că e doar în ochii mei pe care îi șterg cu

ciocan de lemn de trandafir cu brâu de incrustații fine când șnițel ești să te simți bine de-a fir a fine fără de ce doar lilieci pe loburi de urechi cercei abia ecou pe urma ei să

de ce zâmbetul tău deseori îmi pare-o migdală amară doamne a câta oară îmi pare așa spune-mi ceva orice numa spune-mi de ce taci ca piatra ponce nevrând să-și amintească vulcanul maluri de

o noapte de perpeleală planuri ideatice morfologice strategii de învăluire de adormire a vigilenței "hărțuiri" șugubețe mă rog întreg arsenalul războiului sacru... cum ea e femeie mi-am

urcăm și coborâm pe clipe cuvintele ni-s pioleți și funii ochii mirați ne zic nebunii urcăm și cobărâm pe clipe lăsăm în noi tăceri să se-nfiripe și-s înțelese doar de unii cuvintele ni-s

l-am întrebat ce are de gând m-a privit lung sunt una cu tine doar că n-am trup de mine toți fug văzându-mă povară așa că sunt nevoit să mă prefac în simțire în voi să m-ascund eu nu te alung

băgată-n mă-sa-i pacea lumii de prozeliţii lui Cain. de curva hilizindu-se hain, băgată-n mă-sa-i pacea lumii. pe tron stau cocoţaţi nebunii spurcând şi-mprăştiind venin... de prozeliţii lui

lunii vede fața se pe zic aplecat Cain Abel pe ucigând de închipuire exces într-un fals tău cade cuvântului barda poză e-o pe suport luna relief de în piatră uterul Evei Dumnezeu expusă