Ioan Postolache-Doljești

trei pe trei pătrate și fiecare la rându-i împărțit în nouă mai mici la un loc unul mare enigmatic ca tine femeie optzeci și una de pătrățele cât viața unui om și-n fiecare din cele nouă de ce

ți-ai făcut cuibar al singurătății în care orgolios egoist și fățarnic te crezi stăpân pe cuvânt și lumea îți pare o turmă nesimțitoare tu neînțelesul binefăcător al ei pe pământ ipocrit vezi

zâmbetul ce-l port pe stradă doar de-al dracului să vadă lumea cât sunt de ferice nu-i decât o cicatrice măști purtăm de când e lumea barba mortului se leagă masca morții cu-acel

mână-ți viață speranța cu biciul șfichiul de sârmă s-o ardă amarnic chișița-i vie încă mai poate năvalnic să prindă galopu-n sudori nu te uita că gura-i e ruptă-n zăbală hățul sătul de strunit

an după an zi de zi dimineața plini de avânt la melițoiul existenței începem tocatul mărunt mănunchi după mănunchi de speranțe poate poate vom ține în mână măcar la urmă și doar pentru o

te stingi în ultimul timp ochii tăi mă privesc încețoșați enigmatici și triști ai renunțat la cuvânt și la gesturi doar te expui cu trup fără vlagă ca eu să știu că exiști poate că frânturi

linia puținului câteodată e punct lacrima ochiului roșu în zare de geam cu gratii privind în multul puțin din noi răscolind gândul de-și rupe unghiile îi punem ciorapi în loc de mănuși să nu

în zare pădurea de tisa cerdacul de soarele sus invadat. august. dădeam bezmetici din aripi. erau noi și noi încă nu știam zborul planat. încercam să par un tip educat și mimam interes pentru

te știam doar un crăcănat al pământului urât și temător cât e ziulica de mare cu firul de pir te scoteam din ascunziș fiind numai bun de pus în cârlig momeală irezistibilă pentru clean și ce

visători nebunatici săream pârleazul raiului cu sufletul făcut cămașă s-o umpleam cu fructele timpurii. drăcușori zurbagii nu ne păsa de strepezirea dinților în acrituri. eram fericiți, scriam

mai toate cu ața-ntre buci și țâțele goale. slipul tău sutienul păreau anacronice accesorii. părul castaniu nevopsit cu rare fire de alb strâns într-un coc neglijent și poate alura aceea de

mulți, doamne, din vechii cunoscuți și-au lăsat de izbeliște catrafusele vieții și-au evadat sub pământ. mulți cu care am copilărit ne-am hârjonit am râs am glumit au rămas suspendați în

dau gropile-n el. cu coada bârzâie la sine face ochiade, se vede pe stâlp, văzduhu-i tot la picioare. cine mai are limbă cu degete autostrăzi bifurcate și lumea în palmă? contemporanii?

chiar sub prag unde apele fierb puzderii de mici peștișori dorințele sub trunchiul punte făcut la pândă e-o știucă zvâcnește hoața când nu te aștepți îi sperie pe mulți îi mănâncă mult timp de

mi-ai zis doar mijlocul prins în ștergar la medic ca-n fața iubitei nu-i loc de rușine sobră cu părul în coc și trupul ascuns de albul halat fermă stăpâneai aerul punând zid între mine și

nubilă, bună-bunuță,(scuzați pleonasmul) înțărci vămile renunțărilor toate, superbă, goală, deschisă, pe spate, în tine-mi sting năvalnic orgoliul și spasmul. nuntiri de senzații! fato, cât

titirezul ei de viață că mereu își schimbă polul ca pământul șarpe-ți sunt captiv iubito cum e pentru el dragonul să mai fim ca altădată de trei sute treișpe ori nu ne-ar fi de-ajuns

scoatem și scoatem pe scenă în calitate de VIP=uri cu surle și trâmbițe în fals carnaval fecioare ce-au alergat idilic prin iarbă desculțe pe tocuri înalte acum fistichiu îmbrăcate boite ca

iartă-l doamne că nu știe ce spune în complexul lui retromer sunt disfuncții de care n-are habar girusul cingular acel C cu fața în jos îi e în grea suferință nu-l doare de unde să știe bietul de

tu înțelege că nu-i lașitate renunțarea cu tifla să-ți dau deliberat nu-ți răspund la ofensă din respect pentru cuvinte n-au nici o vină le muști le mesteci le crâști le îmbălezi cu saliva-ți

aminte-ți aduci de mărul ce l-am pus în grădină abia ne luaserăm eram tineri nebuni și frumoși acadea era viața și noi pofticioși eu ăsta sunt și ți-am arătat portaltoiul iar altoiul ești tu

"prietenia unui om deștept e mai de preț decât prietenia tuturor proștilor" spunea Democrit și eu l-am crezut dovadă că te-am acceptat în numărul mic de prieteni și sufletul ți l-am pus în mâini

mie și ție o spun de nu este reală închipuită trecută prezentă sau viitoare poveste poezia nu-i poezie să faci varice pe creier în scremete repede să bălmăjești cine știe ce prin amalgam de

miroase asfaltul a copt cauciucurile scot un fonfăit lipicios și banca sub fund e fierbinte dar nu mă ridic e singurul loc la intersecția străzilor unde printre blocuri se formează curenți un pic