Ioan Postolache-Doljești

sub lupă în mranița pentru flori mulțime variată în forme de minuscule cochilii de melci acopăr bulbi și semințe bătătoresc și ud ud gâtu mai pun în pahar în mranița lumii atât doar mai

cu ce sunt vinovat dacă fac din cuvintele tale fuștei la scara pe care mă sui și-o trag după mine ca nimeni să nu mă vadă cum acolo sus sprijinit de hornul cu fum scrutez depărtările ninse

tabloul înfăţişează un El şi o Ea în patul conjugal. atât de slabă e lumina cornului de lună încât nu li se poate vârsta defini. el cu faţa în sus, întins, cu palmele sub cap, ea-n decubit pe-o

tună de tremură pereții de fulgere e bolta sfârtecată și nu mai sunt ca altădată tună de tremură pereții îmi fug din minte toți poeții cuțitu lung și-ngust ascuns e-n vată de fulgere e bolta

păginuță dragă nu te văd exil, nici o ...anatemă-a unui editor, doar așa, de poftă, un fel de sictir pentru ce gîndește un...biet autor, care îndrăznește să nu-și spună vîrsta nici ce uși

deschid balconu. binefăcător aerul rece îmi răcorește ochii și fața pătrunde-n plămâni și parcă mă spală pe dinăuntru. nu ninge nu-i vânt salcia doarme sub promoroacă visând la mâțâșori și zarvă

o mare e uneori fântâna din noi și marea-i adesea un ochi de fântână cu zâmbet de spumă ne prindem de țărm și ochiul tremură-n hulă corabia plutește-n derivă pe cer cu pânzele rupte-n

cât de aproape jumătate de an... tac și nu mă simt bine că tac singur și-mi vine să urlu... de ce te-a luat să nu mai fii lângă mine? am fi tăcut dar eram împreună...

ți-a dat viața cu șutul în cur și-ai căzut cu botu-n țărână? simți glodu-n măsele cu gustul de sânge sărat, care-i problema? ridică-te, spală-te pe moacă și dinți, tamponează-ți cu spirt buzele

undeva departe la marginea zării marea așteaptă cu brațe deschise soarele s-o sărute el încă se joacă în pletele blonde ale micei prințese ce-i stă culcușită în brațe singuri la capăt de lume

afară viscoleşte şi e ger, (dar când să fie dacă nu la bobotează?) centrala-i curvă, nu-i mai cer cald cât aş vrea să fie-n casă. vin meşterii, o regulează zădarnic, e o nesătulă, devine tot

dacă vă spun c-am avut și eu un moș Nicolae n-o să mă credeți zicând că-s bătrân cu toate că de când mă scol și până adorm nu-mi prea simt trupul. se pare că în genom port o genă de la

atât de mult în atât de puține cuvinte și câte-or mai fi fiind doamne ascunse cunoașterii mele... de-aceea la ureche ți-oi spune șoptit lasă-mă măcar într-o singură viață să fiu femeie să

am fost și-am văzut că ți-ai năruit tăria ținerii de pod vrând să-i simți în strângerea de cât mai aproape a ceea ce a fost al tău și-a fost om întors să fie cu tine una mamă pământ prin

un cântec de-aramă duios legănat să mă simt ca atunci de demult după izgonirea din rai în braţele mamei cu rădăcini adânc înfipte în lutul ce sunt am tot crescut adunând în frunzare atingeri

legi mâța mâniei de mijloc cu sfoară aspră de gând zâmbești parcă ai ține în dinți un triton mâța pe mine-o arunci și o tragi tihna i se agață în gheară fiara primordială din mine-i trezită din

cu sau fără compasiune priviți, jalnic bătrânii par bieți boschetari rătăciți în parcul vieții și-al lumii. zi-noapte,zi-noapte, mereu și mereu, lipita cămașă de timp de pe trupuri cum niba să

n-am stat cu nimeni în crâșmă cum ai zis tu și cum aprobativ am dat eu din cap eram într-un fel rușinat am cumpărat pe lângă țigări alune și-am ocolit-o prin parc la salcâmul acela dintre

aș vrea să mai treacă o zi cu pasul domol fără vânt fără nori ca ziua de ieri cu mult înainte de zori veghetorul din roi a dat deșteptarea bărzăuni agitați în stupul rotund cătau urdinișul să

spre apex, spre apex, spre apex copile al soarelui, ăsta îţi este destinul, îmi spuneam şi nu ştiam că-n năpădire de vis în subconştient doream refacerea oarecum a drumului făcut cândva de

spumegând apele cad în cascadă sub tâmpla albă lostriţe păstrăvi somoni sturioni se-avântă în salturi cad şi iar saltă acolo în calmul de sus însorit prundul curat aşteaptă în apa uşor