impasul mohorâtei toamne

cu firească fereală de ridicol respir lângă tine meșteșugite cuvinte făcându-le grinzi de susținere pentru acoperișul nostru expus răutăților vieții și pare că totul e bine dar nu înțeleg de ce de o vreme fără chiloți dai cu toporul în grinzi și-acoperișul cu grindini îl ciurui mă simt parcă aș fi cămașa ta mototolită de noapte o umbră cade atunci pieziș între noi și-o liniște neagră cu buline de gri mă-nfășoară și mă întoarce pe-o parte te liniștești văzându-mi doar torsul mă iei în brațe spunându-mi e bine așa eu nu te mai pot auzi alături și cât de departe... cât de departe...